Lunaticii.Semnul şarpelui

Motto:

“Ţin’te bine, stăpîne,

C-am să te duc s-atingi

Soarele cu picioarele

Luna cu mîna”

- din folclorul românesc -

Ei păşesc pe lună

mergînd întorşi/cu capul în jos

încît îşi faca răni adînci

lovindu-se de munţi pămînteni

Îşi trec mîinile pe feţe

ca prin ape transparente, iluzorii

ca-n vis îşi întind

picioare de paianjen în ape lunare

chipul lor e privit prin ceaţă

ca prin geosinclinale de ceaţă

ca prin nori de albeaţă

ca prin gogoaşa unui vierme de mătasă

ce îşi spun nu se aude

doar mişcarea calmă a maxilarului

insinuiază sunete, articulaţii

între materie şi materie

pe cuburi onirice scriu cifrele de la 1 la 6

1,2,3,4,5,6,

fiecare număr pe cîte o faţă

şi le aruncă rîzînd prin

mînecile sperietoarelor din cîmpuri cu popuşoi

chicotesc şi rîsul nu răzbate

parcă stau în spatele unui geam pe care

se scurg ploi de echinocţiu

sărutul lor are gust

de zărzăre-n chisăliţă

ei merg şi ţin într-un borcan

şarpele edenului conservat în formol

şi-ntr-un pahar o proteză de înger

şi arşicele negre, rotunjite la colţuri

de la un joc încă neinventat

se micşorează şi cresc – pe sfert ori pe jumătate

după primul sau ultimul pătrar

ei ţin ochii închişi, cu inima porto-franco

braţele perfect-înainte întinse, paralel cu tălpile

merg pe fuioare crăieşti de mătrăgună

şi rîd, rîd,

dezvelindu-şi dinţi divergenţi, orbitori

*

Ei păşesc pe lună

mergînd întorşi

cantr-o lentilă concavă dis-

-proporţionaţi sînt subţiri ca un şir-fără-şir

ductili deşiraţi şi limatici

aproape freatici undimensionali ca firul de păr

feţele li se alungesc devenind

singurul lor trup

mîinile filiforme cu palme imens lăţite

apoi dispar în oglinzile parabolice ale focului

albi cu privirea

sumeasă-n pupile

*

Ei intră şi ies prin oglinzi

trîntind uşi metafizice

parcă sînt din sticlă incolori transparenţi

întind mîinile şi mîinile lor trec prin lucruri

le străbat fără vătămare apoi

lucrurile îi traversează într-o imponderabilitate interioară - plasmatici –

prin ei se vede ca printr-o apă verzuie

dincolo

clătinată de roze eoliene

ca nişte pelicule superficiale de molecule

pe buza paharelor.

Prin ei se vede – ca la radiografii –

echinocţiul de iarnă

mîinile cucutei clătinînd steaua

în somnul ospiciului

buza despicată a albiilor

iarba murdărită de vacsul cazon

petroleumul ierbilor negre ale subpămînturilor

congestia pulmonară a puberilor tuberculoşi

semiluna cosind cîmpul învineţit al nopţii

ei sînt ca stînjeneii pîlcuind

pubisul mireselor moarte

ca podurile peste eufraturi atmosferice

în vacuum

reţele de alveole aeriene

sparte-n cristalele de heroină ale zăpezii

Oglinzile au o mişcare de rotaţie – imperceptibilă -

în jurul propriei axe

Prin oglinzi cad ploi

horizontale cu plumb

în alveolele bolnavilor de saturnism

Oglinzile – de Veneţia, de Lueţia, de Poeţia

Sînt monumente funerare

în care ei îşi îngroapă spectrul.

Naşterea lor este din oglinzi, nicidecum

Prin femei

Trăiesc în triburi de raze paralele

şi echidistante.

Ei sînt luetici – cu totul luetici –

aluetici aluetici

“alouette alouette

je te plumerais”

Mercurul este hrana lor principală

iar beţia- de fosfor. Femeile lor

sînt fotonii cu care se împreunează

efemeridic. Semn al însoţirii lor,

pe buze – alouette, gentille alouette

le apare un lizereu saturnian

ca un şarpe cenuşiu, metalic.

În festinurile lor, cu un ritual macabru

îl prăjesc pe piticul cinabru.

(Je te plumerais le bec, je te plumerais la tete.)

Sînt nebuni după hidrargirum

şi îşi dăruiesc lămpi cu cuarţ drept flori

într-un cîmp de ultra-violete.

Aluete, aluete...

Aerul lor este mercuric, respiră

Prin amorse fulminat de mercur

Barbarii bahici cultivă beţia de fosfor.

Femeile lor sînt fotonii, efemeride.

Semn al însoţirii lor, pe buze

Le apare un lizereu saturnian, semn de şarpe

cenuşiu, metalic.

*

- Visage –

Rimbaud îşi atinge faţa

şi rosteşte distinct:”visage”.

Pound îşi pipăie chipul

şi spune “face”.

Îmi duc mîna la faţă

şi spun “faţă”.

Rimbaud, privind în oglindă,

îşi jupuie masca funerară/ de hidrargirum

îşi scoate masca şi este altcineva.

Nu este Rimbaud, este El. C’est Lui.

(Miroir, Miroir).

Pound dezlipeşte de pe sticlă

faţa lui inventată de altcineva

• ca o peliculă de prins muşte/lipită

pe oglindă/dulce-libidinoasă

şi nefiind Pound, este El. E Rimbaud. It’s Him. Îmi răzui faţa ca o mască de var, ca un abţibild pe oglindă şi, rămînînd fără faţă, capul meu devine de nerecunoscut. Nu mai sînt eu, sînt El. (Oglindă, oglindă).

Visage, face, Lui, Moi, Him.

Miroir. Oglindă.

*

am băut cucută

dintr-un cîmp de dor

doamne mă ajută

nu cumva să mor

şi de-atunci bat toaca-n

lemn de mînăstire

mireasa-mi mînătarca

m-a ales drept mire

văd buciume negre

buciumînd din cer

iarna ca o zeghe

peste oi şi-oier

oile-s a mele turme

grase de nori mişcători

drumul se mulge de urme

unde calc rămîn cocori

cenuşie-i lunca

nunta-i neîncepută

şi mă plînge junca

de-am băut cucută

şi totul mi/s-a-nvăluit

într-un văl de snoavă/şi de mit

zilei îi spun noapte

noapte/îi spun zi

sigur este poate

că nu sînt a fi

şi mi se arată/într-un cîmp minat

despre-o vînătoare/fără de vînat

am băut cucută

doamne mă ajută!

de Mihail Gălăţanu