The Winner Takes Nothing 1

- interviu cu Stela Iorga, poetă, membră a Uniunii Scriitorilor Filiala Galaţi - Brăila şi membră a cenaclului Noduri şi Semne.

un interviu de Nicoleta Onofrei

foto A.G. Secară


1. Arta este posedare sau pur si simplu fiecare poate să aleagă sau nu drumul ăsta?

Şi una şi alta, mă tem. Ca om îţi alegi singur drumul, dar trebuie să te şi ţii de el o viaţă întreagă. Nu poţi să scrii azi două paragrafe geniale, să zicem, şi peste trei luni, alte două fraze încă şi mai ..geniale. Scrisul presupune un lucru continuu cu sinea ta, mult exerciţiu şi multă umilinţă. Să nu zic că sunt artişti foarte mulţi, care nu se instruiesc deloc. Nu mai pun mâna pe o carte cu anii... Ăştia sunt morţi, uscaţi pe dinăuntru. Poţi să fii “posedat” şi răs-posedat, dar fără lucrul interior, se duce naibii şi mama posesiei, şi mama talentului!! Revenind : da, poţi să nu alegi drumul creaţiei, poţi chiar să îl ratezi chiar “posedat” fiind, cum tot atât de bine, prin diverse circumstanţe, te poţi intersecta cu el. Dar cel care va căuta Frumosul cu orice preţ îl va găsi, cel care va căuta altceva, în-afara Artei, îl va rata, fireşte. În prima situaţie, când căutarea Frumosului în lume e însoţită de “luarea în posesie” de către Artă, se naşte un artist.

2. Şi dacă este posedare cum ne dăm seama că noi suntem “prizonierii” ei? Nu cumva există şi mulţi scriitori care se înşeală, care trăiesc şi mor cu iluzia posedării?

Iniţial toţi artiştii suntem „posedaţi”, cum zici tu, şi „prizonieri”, dar numai în Duh. Totuşi eu aş folosi în loc de „posedat”, cuvântul „hăruit”. Când creezi, te situezi în har, stai sub har. Ei, când îţi creezi lumile tale, o poţi face foarte bine, ori deloc. Produsul creaţiei tale spune totul despre tine : eşti secătură şi mic la suflet, se va vedea în lucrarea ta. Eşti frumos şi drept în lume, asta se va reflecta în arta ta, de asemeni. De aceea vezi multe sculpturi strâmbe, picturi fără duh şi culoare, versuri searbede, ori cronici de carte idioate. Semnatarii sunt cu pretenţii, dar statul deşucheat în lumea conştiinţei lor, îi dă de gol. De aici şi ura pe care o stârneşte un artist foarte bun : el este printre altele şi ca o reflecţie corectă a sinelui curbat, al celorlalţi artişti, care stau şui în lume.
Iar despre cei care şi-au prostituat şi îşi prostituează duhul … Aceştia nu stau în faţa luminată a Creaţiei, mă tem. Sunt deja luciferici. Există şi o luare în posesie, o „posedare”, în afara creaţiei divine, fără mântuire. Cât despre „a-ţi da seama” dacă eşti, ori ba în Duh este deja o vrajă despre care numai cei mult mai hăruiţi ca mine, pot scrie şi mai cu seamă vorbi.

3. Când şi cum v-aţi dat seama că trebuie să scrieţi?

Cred că mi-am dat seama iniţial în mod „spontan”, că trebuie să scriu, aşa cum respiram, iar cu anii, pe măsură ce creşteam interior şi mi se rafina expresia literară, am început să simt „jugul” creaţiei. Ca să folosesc o imagine : la început a fost ca o coroniţă de flori după gâtul meu, apoi a căpătat duritate şi greutate, iar către final cred că va deveni uşor ca fulgul.

4. Credeti ca poate fi vorba in literatură de sintagma : “victoria aparține celor cu mentalitate de învingător”?

Hemingway a scris că … „The Winner Takes Nothing”! Eu mai pot adăuga că, citind sintagma cu pricina, m-am simţit subit ca o „Pisică în ploaie” şi singură ca „Zăpezile de pe Kilimanjaro”. Şi mă gândesc la excelenta metaforă a lui Alessandro Baricco, după care s-a făcut filmul „Legenda lui 1900” : victoria nu e a celor care „ating” America, ci de fapt a celor care au o Americă în ei înşişi!

5. Există voci care spun că cenaclul e un loc al complacerii, al “mustirii într-o baltă”, ca membră de cenaclu, ce aţi putea răspunde unor astfel de păreri?

Cenaclul „Noduri si semne”, de când îl ştiu eu, şi îl ştiu de ceva timp, nu este un asemenea loc. O simt pe pielea mea, când aduc textele mele literare. Simţul critic funcţionează excelent la scriitorii care-l compun, ca şi cel estetic, şi o lectură în acest cerc literar este uneori ca o verificare. De când au venit şi scriitori tineri e încă şi mai şi. Cred că tocmai acest simţ critic dezvoltat, care nu ţine seama de prietenii, deranjează.
De când vin pe aici, pe parcursul anilor, am scris trei cărţi, am luat premii la concursuri literare, conferite de jurii foarte exigente din ţară, mi-au fost publicate texte în reviste literare din Galaţi şi din ţară. Nu mă ţine cenaclul „Noduri si semne” în braţe, m-a reprezentat valoarea lucrărilor.
Dintre cei mai vechi : prozatorul Ion Avram are trei cărţi deja şi un premiu pt. cea mai bună proză scurtă,”Calul”, acordat de revista literară locală -- „Porto Franco”, prozatorul Dimitrie Lupu, cu aproape 10 cărţi tipărite, – are Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Galaţi-Brăila, pentru cartea „Grădină cu Venus”, iar subsemnata, Premiul Centrului Cultural „Dunărea de jos”, pentru volumul de versuri „A doua întoarcere din `Nam”. Cum se vede sunt instituţii principale, distincte, de cultură, ale Galaţiului. Nu a contat că facem parte din vreo grupare literară.
Cred că …or fi fost strugurii prea acri şi poama prea sus, de se vorbeşte anapoda.

6. Ce rol joacă cenaclul în drumul dvs. de scriitor?

Pentru mine a veni în acest cerc literar este o plăcere, cât şi o îndurare. O îndurare zic, fiindcă mă provoacă să nu îmi devin mie însămi suficientă, şi o plăcere, fiindcă ascultând din creaţiile literare al colegilor mei, mă îmbogăţesc cu ceva din frumuseţea sufletului lor.

7. Există un pericol pentru fiecare scriitor – autopastişarea, atunci când nu mai este autentic şi tinde să se repete, cum credeţi că poate fi evitat, dacă poate fi?

Dacă ai ochi să te miri în fiece clipă în faţa vieţii şi eşti umil în faţa a Marii Creaţii, nu te poţi autopastişa!

8. În multe domenii există şi îşi întinde tentaculele pupincurismul, literatura este la adăpost de acest animal mitic?

Pupincurismul şi gerontofilia, ca exerciţiu al non valorii, sunt la mare ţinută : admiri şi lauzi necondiţionat pe cei care ocupă funcţii cheie în Cultură, publici la editurile lor particulare, să le umfli buzunarele, iar ei la contrapartidă îţi fac reclamă la alţi trepăduşi ca ei, şi aşa se face că auzi peste noapte de câte unul, pe care îl dă afară din cultură şi viaţă vocabularul, vorba deşucheată şi gestul spurcat de a sări la propriu! în poala scriitorilor români, stabiliţi în Vest.

9. Care ar fi portretul unui artist după părerea dvs.?

Portretul unui artist îl poate face o pasăre, care trăieşte în afara coliviei, şi în apropierea lui. Dar câte păsări din acestea ai văzut tu?