”Când nu scriu, sunt bolnav”

– despre viaţa pe mare şi literatură cu Victor Cilincă.

Nicoleta Onofrei: Este adevărat că ai fost scafandru ?

Victor Cilincă: Am fost şi şef de echipă de scafandri şi simplu scafandru. Pierdusem avizul de inginer tehnolog pe navele de pescuit. Este o întreagă poveste.

N.O.: Deci ai fost student la industrie alimentară?

V.C.: Da. Am făcut Facultatea de Piscicultură şi Industrie Alimentară. Păi am dat la istorie şi… am picat. Şi atunci trebuia să fac ceva. Am citit un anunţ în „Viaţa Nouă” că recrutează tehnologi şi am crezut că e fără examen. M-am pregătit. Habar n-aveam de domeniu, nu-mi plăcea peştele, nu-mi place nici acum - şi am ajuns să prind câte 50 de tone o dată - şi mi-era frică de apă, mi-era frică de…nu ştiam să înot; ca să intru am dat o probă şi am încercat să ajung viu la marginea cealaltă a bazinului cu ochii închişi, noroc că bazinul de la Baia Comunală e mai scurt. Până la urmă m-au admis. Am făcut facultatea, n-am avut medii chiar atât de rele pe cât m-aş fi aşteptat. M-au repartizat pe o navă „bună”, care a început să cadă - era perioada în care flota se ducea, dădeai cu piciorul într-un bordaj şi îţi intra piciorul. Au fost nave care s-au scufundat, nave în care s-a tras… O dramă întreagă.

N.O.: Aşa ai ajuns pe mare. Cât timp ai stat pe mare?

V.C.: Opt ani.

N.O.: De ce te-ai retras?

V.C.: M-am retras pentru că îmi era dor. Era să mă însor în Cape Town şi n-am rezistat la gândul că… Îmi era dor şi de trotuarele astea sparte. De duşmani îmi era dor. Acolo era ca în „Tinereţe fără bătrâneţe”, erau nişte copaci care nu mureau niciodată, erau frunzele acelea cerate, foarte rezistente, şi mi-aduceam aminte de toamnele noastre când frunza plânge şi…erau multe lucruri. Am întâlnit şi un evreu foarte bătrân care fugise din ’40 din România şi acum era prea bătrân ca să mai facă 7000 de kilometri până acasă. Şi n-am putut să rămân.

N.O.: Spuneai că era să te însori acolo?

V.C.: Era pentru că ne-am încurcat în acte, ea făcea nişte demersuri pe lângă Ambasada Greciei de la ei, aşa mai pe ocolite. Eu am scris la Consiliul de Stat. O corespondenţă care nu a dus la nimic până la urmă. Eu aveam 24, ea 17 ani şi era din Africa. Era majoră la 20 de ani, aşa că trebuia să aştept.

N.O.: Ai scris în perioada cât ai stat pe mare?

V.C.: Şase ani n-am scris. Când mă întorceam acasă, treceam pe la „Orientări”, mai îmi venea poftă, le mai dădeam câte un articolaş, câte ceva, mai veneam pe la cenaclu şi mai citeam, dar la un moment dat mi-au ridicat avizul de navigabilitate şi… am stat nouă luni fără dreptul de a ieşi din ţară. Şi era o treabă de răutate, na’, n-aveau ce să reproşeze. După nouă luni, la un moment dat epuizasem toate resursele, stăteam în şantierul naval Tulcea pe o navă care nu avea apă, o navă pe uscat. Coborai schelele, dormeai într-o cabină de fier, fără pereţi. Apa era undeva jos. Acolo era şeful echipei de scafandri, Constantin Scarlat. Eram mulţi, acolo erau - se poate scrie o carte – cei care nu puteau naviga dintr-un motiv sau altul, însemnaţi: călcaseră ceva faţă de securitate, faţă de întreprindere, furaseră ceva, se bătuseră, lucruri din astea, deşi alţii care furaseră, de exemplu, în bandă, nişte compoziţie, au scăpat toţi, mai puţin unu’ care a făcut puşcărie foarte repede şi a fost imediat cooptat, trimis pe mare. Pe mare te duceai şi dacă erai mort.

N.O.: În perioada respectivă ai simţit să scrii?

V.C.: Nu, ci în perioada în care am ajuns la scafandri. Îl întâlnisem în ’83 pe Constantin Scarlat. Eram student. Făceam practică pe Mauritania. În orăşelul în care a fost şef de port Antoine de Saint – Exupery. Port Etienne se chema pe vremea lui. Acolo am avut ocazia să mă scufund şi eu să văd cum e. A trebuit să mă las în jos pe o frânghie care avea o greutate la capăt. M-a învăţat să respir pentru că o viaţă întreagă respiri pe nas şi acum trebuia să respiri pe gură şi am reuşit să ajung până pe la vreo 3 metri. N-am reuşit să văd nimic, era planton, ceva difuz. Era frig, eram singur, nu ştiam să dau din înotătoare. Am reuşit să nu mă înec…şi mi-a zis: „băiete, felicitări, ai picior de lemn, nu eşti făcut pentru aşa ceva, dar vino totuşi să faci un curs”. După ani, în ’87, ne-am întâlnit la Tulcea în şantier, unde stătea şi el naufragiat pe o navă de asta fantomă. Scarlat mi-a spus: am nevoie de oameni, nu mai vrea nimeni să fie la scafandri şi sunt băieţii care aşteaptă în zonă - zona de pescuit. Era nevoie de un băiat care să ştie puţin o limbă străină, care să fie respectat de ingineri, de comandanţi şi să ţină gestiunea sculelor şi atâta tot, să facă procese verbale. Când m-am dus acolo, aveam un singur om. Când intra sub apă, mi se făcea frică pentru el. Şi mă gândeam după aia dacă nu-şi face treaba. Atunci am apelat la un curaj pe care nu-l aveam şi am zis „hai să mă apuc să învăţ”. Am învăţat foarte greu să respir şi să nu intru în panică. Erau nişte centuri care aveau câte un kilogram de plumb pentru fiecare 10 kilograme ale tale. Deci dacă aveai 70 de kilograme, aveai 7 kilograme de plumb. Buteliile aveau şi ele 20. Mergeai ca un cosmonaut. Când ajungeai acolo erai mort, ajungeai în apă şi constatai că detentorul - regulatorul de presiune prevăzut cu o membrană înăuntru prin care puteai să respiri - avea nişte regulatoare prăjite, ţinute închise, la cald şi la câţiva metri sub apă te trezeai că îţi intră apă în gură pe acolo şi nu ştiai ce să faci.

N.O.: Ai fost des în preajma morţii?

V.C.: Am avut şi nişte accidente. De exemplu nici nu învăţasem bine meserie când le-am dat liber băieţilor. Nu aveau viteză la pescuit, aveau probabil scoică, nu puteau să tragă apă din cauza unor gunoaie care obturau prizele de apă şi atunci, la rugămintea comandantului am acceptat să intru singur în apă, fără să ştiu meserie, fără ajutor - am avut numai pe şeful de echipaj. Apa era agitată. M-am lăsat pe spate, eram la a doua tumbă şi intram cum trebuie - cu spatele în apă, dar am intrat cu faţa în apă, mi s-a rupt detentorul, am rămas fără aer şi curentul a început să mă ducă, nici azi nu ştiu cum am scăpat. Aveam o linişte, eram amărât. Gândeam: „Tocmai mie mi s-a întâmplat asta…Dacă dau din aripi, tot aia, dacă mă abţin poate mai am o gură, două de aer. S-a prins nostromul, mi-a aruncat o frânghie, a mai chemat pe cineva şi am reuşit să ajung. Altă dată m-am prins între două vapoare, s-a agăţat butelia din spate de nişte cabluri şi nu am mai putut să ies.

N.O.: Ai scris despre întâmplările astea?

V.C.: Am scris despre viaţa de marinar, despre viaţa de scafandru nu. N-am scris, de exemplu, cum scriam poezii pe fundul navelor, scurte. Trebuia să le scrijeleşti şi pe urmă se punea scoica în timp deasupra. Aveai o senzaţie aşa... Sau cântam, cântam din gât. M-am jucat şi de-a „v-aţi ascunselea” sub apă. E un tip de navă, care are o excavaţie la pupa. Şi acolo întodeauna este apă. De când s-a lansat ea, mai păstrează jumătate de metru de spaţiu cu aer. Intram acolo cu ţigări la noi, cu pungi, şi stăteam acolo - pentru că erau comandanţi foarte răi care nu credeau că le-am făcut treaba şi atunci ne mai trimiteau o dată numai ca să-şi bată joc de noi - şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea. Am scris numai despre viaţa de marinar. Primul roman foileton despre asta a fost prin ’96, scris din amintiri. Am pus cursiv nişte fapte care s-au întâmplat în ani şi pe nave diferite. După aia am mai scris vreo 4-5 povestiri cu subiect marinăresc.

N.O.: Prima carte care a fost?

V.C.: A fost o carte de poveşti cu ajutorul căreia mi-am cumpărat casa. În ‘91.

N.O.: Deci nu înainte să intri în marină?

V.C.: Înainte să intru în marină credeam că a fi scriitor înseamnă să ai o genă specială. Citeam biografii, dar niciuna nu semăna cu a mea. A mea era prea plată. Şi am scris numai din plăcerea de a citi într-un cenaclu, scriam practic pentru sertar.

N.O.: Scrii în fiecare zi?

V.C.: Dacă nu scrii în fiecare zi, n-ai cum. Când nu scriu, sunt bolnav.

N.O.: Consideri că e valabil pentru toate genurile necesitatea unui exerciţiu zilnic?

V.C.: Consider că aşa trebuie. Pentru că am văzut colegii de la muzică, pe violonişti, pe când eram la plastică. Eu credeam că s-au născut cu talent. Ai ureche muzicală, ai o vibraţie , ai o voce a ta, inconfundabilă, dar oamenii ăia făceau în fiecare zi flexiuni de încheietură ca să poată mânui arcuşul. Fără lucrul ăsta nu se poate. În teatru veneai dimineaţa şi făceai gimnastică, apoi vocalize, pregăteai glasul. Intrai în rol cu o oră înainte. Povestea Mihai Mihail că intra în pielea personajului cu o oră înainte şi îi trebuia o oră ca să iasă. În ultima vreme nu vezi decât improvizaţie, actorul nu ştie ce joacă. Dacă omul ăla lucrează două ore pe zi, şi eu trebuie să lucrez două ore pe zi. Lucrez nopţile. E o nevoie organică. Un mod de a te uşura. Te simţi grozav când ţi-a ieşit. Îmi iese bine, îmi iese uşor, după care trebuie să treci de câteva ori prin text, pentru că scapă întotdeauna probleme de logică, nu găseşti cuvântul… Cred că am un simţ al cuvântului pentru că mă deranjează cuvintele care nu sunt din familia potrivită.

A consemnat,

Nicoleta Onofrei