Liniştea
s-a rupt trosnind ca o pânză groasă în lama unui cuţit, foşnind
paşi, hârcăind, tuşind. Vasile a deschis ochii să vadă ce-a
rămas din zgomotul auzit: tavanul alb şi-un paianjăn harnic în
jurul lustrei, iar sub el... oameni. Poate chiar mai mulţi decât
aştepta la fiecare Crăciun, la fiecare Sfântul Vasile, să le pună
în farfurie mâncare caldă şi să-i cinstească cu „un pahar de
vin bun, împărătesc”.
Era
după Bobotează şi zăpada nu se topise. Se bucura să o zărească
printre siluete, pufoasă, încă îmbrăcând pervazul. Ar fi vrut
să vadă şi grădina din faţa geamului, însă pătura cu care era
învelit parcă era sortită să îl ţină prizonier patului. Atât
de grea îi apăsa pe picioare, şi cu atât mai mult îi creştea
dorinţa să poată merge, şi pofta să mănânce tocmai din zăpada
aceea curată care pândea la geam, pentru că îi era cald ca după
un dans în horă şi tare şi-ar fi răcorit sufletul.
Musafirii
veniseră cam târziu şi erau atâţia încât nu-i putea număra,
atâţia încât părea că nu mai avea nevasta-sa scaune unde să-i
aşeze, aşa că stăteau aliniaţi, în picioare, rezemaţi de
mobilă. Parcă veniseră să-i dea o veste. O veste mare, căci
tuturor părea că li se ineacă vorbele în gât ca nemestecate. Se
întreba de ce au feţele căzute în palme, de ce le tremură
bărbiile... Înţepenit acolo, parcă abia trezit din somn şi parcă
nedormit de-o viaţă, se simţea mâhnit şi ruşinat că nu se
poate ridica măcar să dea mâna cu dânşii, aşa cum se cuvine.
Neputinţa
aceasta nu o mai cunoscuse vreodată. Încântat să-i vadă atât
de mulţi, încerca un zâmbet, iar pielea din jurul gurii se
întindea crăpând, ascuţindu-i durerile. Se apropia de el fiecare
vizitator şi se aşeza stingherit pe marginea patului. Într-un
moment din acelea, privindu-i, îi răsună în urechi vocea
nevestii: Vasile, încet cu porţelanu’, nu fi zmâncit că-l
spargi şi-i tot ce mai am de preţ în vitrină. Îşi plimbau mâna
dreapta pe fruntea lui, coborând spre tâmple, pe sprîncene,
încercând să-i desenze chipul cu buricele degetelor. Îl strângeau
încet de umăr şi întorceau capul către ceilalţi, după care se
ridicau brusc făcând loc altuia. Se întreba ce-or fi păţit, ce
vin îndoit or mai fi băut pe la crâsma lu’nea’ Marcel din
colţ, şi ce căutau acum, aşa tăcuţi, ciudaţi, la el în
cameră. Doar trecuseră Sărbătorile, ce
vizită o mai fi asta?
se întreba urmărindu-le nedumerit mişcările .
- E
bine să ai o lumânare aici aproape, că nu se ştie... Zise unul,
ca un părinte grijuliu care-şi învaţă copiii să se îmbrace
gros când dă frigul.
- Am,
lasă că am, nu-ţi face tu griji, că zi şi noapte-i ţin
lumânarea lângă pernă. Am luat-o acum, să nu va înduioşez mai
tare. Mai sunt şi copiii ăştia aici, se înspăimântă dacă mai
văd si asta... N-ar trebui, că la toţi ne vine rându’, dar...
ce să le fac ?
Surprins,
Vasile îşi opri privirea pe chipul vecinul său şi îl studie
atent ca atunci când cineva îţi pare cunoscut şi totuşi nu-i.
Ioane...
te ţii de glume, erai scris pe pomelnic la morţi, şi tu... cine
ştie pe unde-ţi făceai veacu’ mă cumetre...?!
gândea Vasile ironic - dojenitor ca un complice, în timp ce un ecou
îi fulgera timpanele: lumânare, aproape, lumânare... Bine
că vorbeşte cineva, dar ce vorbe!? Cui i-o mai fi venit sfârşitul
acum la început de an, când lumea nici n-a terminat de petrecut?
se întreba Vasile închizând ochii ca un copil, către odihnă.
Ana Maria Panagatos
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu