luni, 20 iunie 2011
Lectură Ştefan Ciobanu, 17.06.2011
Cavalerul cronometrat
imense
vor veni caii
pentru fiecare om câte unul
şi ne vor împinge din aşternuturi
cu marile lor boturi umede
ne vor scoate din case zvârlindu-ne pe scări
ca pe nişte suluri de postav
ne vor împinge aşa printre blocuri pe străzi prin oraşe
vor ajunge cu noi pe câmpii
prin păduri
ni se vor lipi de pleoape frunze şi crenguţe
pe sub cea mai frumoasă paradă de nori
vor intra în ape şi ne vor rostogoli pe fundurile oceanelor
ca pe nişte trunchiuri
caii de lemn ai copilăriei cu boturile mari
imense
despre obsecenitatea păsărilor
promite-mi
că o să fii lângă mine
când va bate dumnezeu cu unghia în geam
îmbrăcată în rochiţa aceea de tenismană
vei aşeza oraşul pe o tipsie zburătoare
în timp ce inimile oamenilor vor urla
ca nişte animale la tăiere
soarele va intra în tine ca o monedă într-un tonomat
promite-mi
că doar un sân de-al tău va deveni coasă
celălalt va rămâne pe noptiera din beznă
îmbrăcat cu rochiţa aceea de tenismană
promite-mi multe
ştii
în trena glonţului doar
visătorii zvâcnesc fericiţi
regulamente interioare
mă gândeam la un bulevard făcut de un vierme într-un măr
la o coamă pur sânge
la o iubire verde ca îngheţata de fistic
la nişte monede din hârtie căzute prin iarbă
la televizor era un film cu un pictor
avea degetele bandajate
stătea într-o grădină şi privea un cal alb
care îmi mânca mărul din palmă.
să-mi sculpteze cineva un glonţ
dimineaţa sunt primul care scrâşneşte dinţii
porumbeii îşi iau zborul de pe pervaz
văd cum sunt înghiţiţi de soare
deschid geamul
zgomotul mişcă frunzele
răcoarea tabără pe mine cu pumni mici
adormit nu disting
o baltă de un câine chircit
din acest moment mă gândesc la ea
este atâta tăcere în casă când mă gândesc la ea
şi toate simţurile revin în trup
ca nişte muncitori la lucru
nevoile fiziologice înlocuiesc
rugăciunile de dimineaţă
văd toată mizeria din mine ca pe o comoară
pun ibricul în palma de foc a aragazului
rămân cu mâna pe mâner
aştept să mă frigă
am multă răbdare în durere
dar asta e altă problemă
amintiri ulterioare
oraşul simţit
când am ajuns în oraşul plin de catarge
nu mai ştiu dacă era totul pierdut
ţâşneau de lângă manechine spărgând vitrinele
se îndreptau ameninţător spre soare
dar se opreau nu foarte aproape de nori
mă gândeam că aş putea să îmi fac din ele
un scăunel pentru bătrâneţe pe care să stau
sau sub care să toarcă pisica aceea din pisică
despre care se tot vorbea prin lume
din difuzoarele postului de radio local
atârnate de ziduri
se auzea marea ca un om ce trăgea să moară
cu toţii erau plecaţi
lăsaseră lingurile suspendate la nivelul gurii
ţin minte amiezile când
asemeni unui osândit obligat să-şi revadă
faptele incriminate
priveam paturile goale ale copiilor
ciuruite de catarge
drum bun
în dimineaţa aceea
toţi oamenii întinseseră de la ferestrele lor
nişte cabluri oţelite pe care mergeau încet
spre unde aveau nevoie
într-o zumzăială surdă
se mişcau precaut ca nişte bătrâni pe gheaţă
miile de cabluri se pierdeau în zare intersectându-se
formau o burtă sub greutatea tălpilor zdrelite
de care picăturile de sânge atârnau ca nişte mere
pe relieful străzilor goale
se vedea doar un caroiaj de umbre
eram decis să duc pianul chiar şi în condiţiile acelea
şi am cautat sub clape
o pereche mai groasă de ciorapi
de centru atârnă un bec
să le zicem dorinţe
seara se poate întâmpla orice
poate începe să mă doară capul
îmi pot aminti cum
de când a murit
bunica nu mai spală vinerea
unii oameni pot ghici într-un pumn de pastile
cum le va fi
eu aş putea crede
că sunt fachir şi m-aş întinde pe pat
visând că merg prin lume
cu steaguri de pirat fluturând din umeri
seara se poate întâmpla orice
se poate arde chiar
becul din faţa blocului
care pâlpâie de atâtea nopţi
confort supreme
ora exactă stă pe hol ca o cămaşă murdară
şi bate darabana în molii
fiindcă nu au văzut cocoşi pe inelare
scafandri
cu câte o cheie franceză de aur
caută înecaţii din cinematografe
liniştea
îmbrăcată în gimnastă
roteşte continuu un cerc mare pe trunchi
cu toate astea iubita
preferă să rătăcească prin livadă
ţinând stelele între sâni
acomodarea
cuvinte pline de iarbă
erau împrăştiate pe câmp
măi amibelor
le spuneam
fiţi vigilente sub masa voastră
vântul adia
mişcând găleata din cumpănă
în care peştişorul de tablă
îşi trăia visul de tablă
spaţiu velin
când sunt într-o cameră goală
pe care nu ştiu cum să o umplu
îi pun într-un colţ
un pahar cu lapte
apoi
mă aşez undeva mai la dreapta
sau mai la stânga
şi aştept
firesc
să încep să levitez
în centru nu pun nimic
de centru are atârnat vecinul
un bec
într-un punct în sfârşit
i-am spus să aibe somnul clar
s-au dus zilele când
ni se frecau ochii de ziduri
acum stăm într-o lână de aur plină de ulei
pe un câmp pe care s-au împrăştiat
turiştii dinamitaţi
ferice de cei ce dorm treji
sub soarele cu raze de sticlă
ferice de noi că avem obrajii
din frunze uscate
şi aşteptăm în faţa unei piramide
pe deasupra căreia
trece o altă piramidă
ca un nor
fiii apusului
pentru că nu a mai fost timp nici să ne legăm bocancii
şireturile curgeau însângerate pe lângă glezne
luaserăm cu noi în buzunare
doar flăcările lumânărilor de la părinţi
când ieşeam din oraşe
ne vedeam cel mai bine unul pe celălalt
atât de rari dar niciodată mai puţini
cu hainele rupte în fâşii subţiri ca limbile de ceas
viii cară morţii se auzea tot timpul în liniştea din jur
precum un ecou împărţit aproape frăţeşte între soldaţi
când se lăsa noaptea şi se făcea frig
îmi trăgeam craniul comandantului ca pe o glugă
în rest plimbări de voie
în rest plimbări de voie
ea are un fel de mlaştină pe buze
mai mult presimţită decât moştenită
şi ziduri trecute într-un catalog de bijuterii
ziduri din acelea groase în care se odihnesc
pumnii trecătorilor
o privesc cu respect deci fără nostalgie
cu o pipă pe care mi-o aprinde doar soarele
merg ca un feribot prin mulţime
şi nu o să îi uit niciodată ochii
ca două linii de cale ferată
îmbrăţişate de mărăcini
dor de mesteceni
trăiesc într-o lagună de unul singur
cu o lumină gălbuie pe faţă
de parcă aş avea o lumânare agăţată de lobul urechii
soarele îşi face de cap ce-i pasă
firele de nisip ticăie fără oprire
algele se zbat în valuri ca nişte cămăşi
când plouă
când dă dumnezeu şi plouă
fac un efort de imaginaţie
îmi transform sprâncenele în ţigle
stau pe prispa unei case
în grădină o tânără multiplicată de mii de ori
se piaptănă cu degetele
sunt fotograf doar când nu găsesc cadavre
mă leg la ochi - un tic dobândit din neatenţie –
mai fac un efort de imaginaţie
fotografiez colegii de şcoală
le spun să se depărteze să intre toţi în cadru fie şi claie
ei se urcă în trenuri şi se depărtează
apusurile îmi aprind umbra
excavatoarele au făcut de multă vreme un imens cerc în jurul meu
dar eu pedalez de nebun mai că nu-mi iau zborul
iese transpiraţia la plimbare pe corp dar ea
netrebnica de ea
nu este cu mine să ne admirăm spiţele acoperite de carne
să ni se aşeze fluturi pe degete ca nişte inele
locuiesc într-o lagună
de fapt
o plimb legată prin lanţuri de o gleznă oarecare
Etichete:
Cenaclul Noduri si Semne,
invitaţi,
Poezie,
şedinţă de cenaclu,
Ştefan Ciobanu
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu