Ofelia Prodan - poeme

Ofelia Prodan s-a născut la Urziceni, în 12 ianuarie 1976. Debut absolut cu volumul Elefantul din patul meu, Ed. Vinea, 2007 (Marele Premiu Ion Vinea, 2007; Premiul pentru Debut al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 2008; Premiul pentru Debut al revistei Luceafărul, 2008; Nominalizare la Premiul Naţional de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, 2008). A mai publicat: Cartea mică, Ed. Brumar, 2007 (nominalizare la Premiul Euridice, 2008); Invincibili, Ed. Vinea, 2008; Ruleta cu nebun, Ed. Vinea, 2008 (Premiul Special la Festivalul Naţional de Poezie George Coşbuc, 2009), În trei zile lumea va fi devorată, Ed. Paralela 45, 2010 (nominalizare la Premiul Marin Mincu, 2010) şi Ulise şi jocul de şah (Ulysses and the game of chess), bilingv, Charmides, 2011.

Doi pitici

În cartierul Sofiei trăiesc doi pitici.
Un pitic bea poşircă apoi îşi scuipă dinţii
în faţa Sofiei şi peste noapte îi cresc
la loc mult mai albi mult mai ascuţiţi.
Asta îi dă de lucru, îl chinuie de parcă are
arici pe cerul gurii, de-l năpădeşte acreala
sângelui. Piticul cu părul roşcat loveşte cu fruntea
tejgheaua crâşmei, se uită sub fusta Sofiei
şi înfige un deget alb gros pistruiat între coapsele
ei umede lipite. Un pitic vine dimineaţa, iar celălalt
seara. O oră trece până când vine al doilea pitic.
Sofia stă fix trei ore în crâşmă, câte o oră cu
fiecare pitic.

trabucul

în metrou citeam o carte
nu vedeam nimic împrejurul meu
şi cum stăteam eu aşa cufundată în lectură
vine la mine un câine care
cu un zâmbet amabil îmi intinde
un trabuc
desigur, n-am vrut să-l ofensez
aşa că l-am luat
i-am zis mersi
câinele a dispărut
în aer persista mirosul lui
dar eu m-am lăsat de fumat
în plus sunt în metrou
ce să fac eu cu un trabuc în metrou
ridic nasul din carte
privesc în jurul meu şi văd doar câini
zâmbindu-mi prietenos cu câte un trabuc
între dinţi

tot ce îţi doreşti

El ştie tot ce îţi doreşti
El îţi poate da totul
pluteşte în paltonul lui negru
peste cartierele mărginaşe
cu stiletul ascuns la spate în mâna stângă
acolo îl aşteaptă cei care visează
printre chioşcuri părăsite bălării
şi ziare care ţin noaptea de cald
îi mângâie în timp ce dorm
cu mâna dreaptă pe creştetele soioase
le îndeplineşte fiecare vis
un scurt-metraj halucinant
scoate încet mâna stângă de la spate
şi sfâşie pelicula cu stiletul
când printre bălării şi scaieţi
razele soarelui cad şi
ochii lor vii lucesc ca bilele chinezeşti

Tom John

fireşte, Tom John avea puteri inexplicabile.
prima oară reuşise pe malul râului
să umfle o broască veninoasă doar cu privirea,
încât a explodat în faţa puştilor murdari
până în creştet de noroi, toţi cu pantaloni scurţi
de stofă, prin care li se vedeau pişcăturile

umflate roşii
de ţânţari. primul lui triumf.

Tom John citea în fiecare seară, pe ascuns, articolul
despre moartea lui Mahatma Gandhi şi
levita într-o lumină lină portocalie. în tot acest timp
inima lui mică pompa sânge cu furie
în creier, încât dacă cineva l-ar fi privit atunci
ar fi văzut o aură abia perceptibilă
în jurul capului cu păr creţ.

nimeni nu ştia
că de fapt Tom John nu este Tom John.
Tom John nu poate fi Tom John,
pentru simplul motiv că totul ar fi atunci
un lucru indecent de banal.

dar Tom John îmbătrânea. de copil.
o boală cu un nume ciudat: progeria.
în curând avea să moară. cu adevărat, ciudat lucru
să i se întâmple tocmai lui asta. mai ciudat era
că asupra acestei boli, el nu avea nicio putere.

într-un fel misterios, ajunsese înţelept.
lumea îl căuta. vorbea doar în pilde, precum Solomon.
moartea îi rodea încet trupul firav.
nu mai vedea nimic. lâncezea. şi iată cum cerul
bubui deasupra lui ca simfonia nr. 9
a lui Beethoven, iar Tom John fu ridicat în sus
de mâini invizibile.

era fericit, atât de fericit.
inima lui bătea nebună în pieptul scofâlcit şi el
era ridicat sus sus, atât de sus, din ce în ce mai sus

şi era din ce în ce mai fericit şi iată că mâinile

dispărură brusc. Tom John căzu pe pământ

de la înălţimea aceea ameţitoare. o bufnitură,

mult praf şi câţiva puşti
în pantaloni scurţi trecând
în goană pe acolo cu bicicletele lor înalte meseriaşe.

ochiul bătrânei

o bătrână te priveşte cu un singur ochi.
e târziu şi simţi cum pielea ta se ridează se usucă
se strânge. ochiul treaz iscoditor parcă vede
prin tine. fiecare venă, fiecare organ.
te simţi speriat. ochiul bătrânei controlează

trupul tău.

mergi pe stradă cu mâinile în buzunare şi fluieri.
trecătorii întorc capul după tine. tu mergi liniştit.
nu-ţi pasă de nimic. adevărul e că ţi-e foarte foame
şi fluieratul tău se stinge odată cu ţigara peste care
calci acum. ochiul te priveşte din spate.

tu ştii că nu ajungi nicăieri.
totul, absolut totul funcţionează în gol.
şi totuşi de trei ore mergi în jurul camerei.

azi te-a bătut măr un boschetar. îţi pui plasturi,
te priveşti în oglindă şi râzi isteric. în oglindă
se reflectă într-un colţ, ochiul bătrânei.

ochiul bătrânei te urmăreşte oriunde te duci.
vede tot ce faci. îţi ştie cea mai neînsemnată mişcare.
te gândeşti la sinucidere. la metoda cea mai simplă.
din penumbră ochiul bătrânei clipeşte satisfăcut.

chelnerul

nemiloasă vreme. ieşim amândoi, patefonul
scârţâie, geamurile se sparg în urma noastră,
pielea ni se încreţeşte. suntem îndureraţi şi furioşi.
avem doar o batistă,
brodată cam de o sută de ani cu farmecele bunicii,
în fiecare colţ. de atunci lacrimile opace cad
cu un zgomot surd pe obrajii ei încreţiţi.

ajungem la bar. chelnerul are moaca spartă,
cu un calm ciudat mătură toate cioburile,
apoi deschide o gură imensă şi le deşartă înăuntru,
în timp ce ochii îi sclipesc de parcă
o legiune de demoni şi-ar
fi găsit loc în sufletul lui îmbibat de vodcă. afară, nemiloasă vreme.
fulgeră şi tună şi bate un vânt
care smulge copacii din rădăcini,
cu şuierat de locomotivă.
dar batista bunicii ne păzeşte de tot răul
care fierbe în chelner.

ne aşezăm la o masă. barul geme şi se clatină.
nu trec nici 5 minute şi chelnerul
cu prohabul desfăcut,

ia bâta în mâinile vânjoase şi o agită cu rânjetul
diabolic pe moaca lui desfigurată,
deasupra capului. noi nici nu ne mişcăm. nici rugăciuni
nu bâiguim. furia şi durerea noastră
sunt mai puternice decât farmecele bunicii.
sângele bătrânului nu s-a potolit. iese
prin podeaua barului ca un şarpe vâscos, se încolăceşte
de picioarele chelnerului şi urlă, se zbate.

bătrânul zace de o lună la doi metri sub pământ, dar
sângele lui îl răstoarnă pe chelner, apoi
îl strânge de gât, îl sufocă şi îi soarbe tot sufletul.
noi stăm la aceeaşi masă, bem vin şi furia, durerea
noastră se potoleşte acum.

vântul dărâmă barul. stăm îngropaţi sub
dărâmături şi bem ca altădată, când bătrânul venea
acasă, ne strângea în braţe şi ne povestea
din război, de soldatul neamţ cu care se făcuse
frate de cruce. apoi îşi lustruia pipa
cu mâneca şi o privea cu drag în lumina soarelui.

gaura de şarpe

cineva îmi şoptise odată să caut în pământ o gaură de şarpe şi să-mi spun acolo cu voce tare, dorinţa cea mai puternică, pe la apusul soarelui. uitasem totul între timp. dorinţele mele se împlineau sau nu, apele creşteau şi ieşeau din matca lor inundând pământul şi toate găurile de şarpe pe care le cunoşteam. într-o zi am ştiut că murisem, deşi toate erau la fel: mama îmi făcea ceai dimineaţa, ea îşi bea cafeaua singură în bucătărie, apoi întorcea ceaşca să ghicească. mi-a spus că de trei ori m-am trezit peste noapte şi că de fiecare dată strigam tare într-o limbă neînţeleasă, cu atâta disperare, încât l-a chemat pe tata, m-au luat pe sus şi m-au dus în grabă mare la ape, dar toate apele s-au retras. a rămas o groapă mare asupra căreia eu m-am aplecat ca prin vis şi-am strigat în limba aceea necunoscută dorinţa mea. apoi m-au dus iar pe braţe acasă, m-au aşezat în pat şi eu am dormit liniştită până în zori când am ştiut din nou că murisem şi toate erau de parcă nu se întâmplase nimic.