„Părea că printre nouri s-a deschis o poartă” să plece a patra dimensiune și să explice ordinea și perfecțiunea poetică acolo unde spațiul nu se numește spațiu și timpul nu se numește timp. Vremea se pregătește de sărbătoare. Dumnezeu este gata să se facă român și școlar de limbă moldavă. Mii de oamenit trec și sînt trecuți prin fața nemuririi. Un munte de flori la picioarele „teiului sfânt”. Tăria parfumului forțează Nistrul, Sena, Roma și toate legendele lumii. Niște coroane exacte compătimesc simetria profesioanală a celor puși în situația de a interzice lumînarea și plînsul, de a păzi- oare de cine și oare de ce ?- Luceafărul tricolor. Niște capete fără chip așteaptă intrarea în șcenă. Mii de oameni gîndesc ’’ La steaua ’’… Mulți trec într-o istorie care nu se va scrie niciodată ( ?). Mulți își lasă o parte din viață să se rostogolească în chaosul stăpînit de spiritul Eminescu. Opt gălățeni merg la N.Labiș, I.Barbu, A. Macedonski, A.Xenopol, P.Ispirescu. Se recită. Se fac libații, se discută. Se decantează un fel de părere de rău. Un preot ajută să se înțeleagă ce fel de bucium este posibil în sara asta să sune cu jale. Găsește și trimite lumînări pentru cei care vor să se aprindă cu prețul Poesiei. Cimitirul simte. Se aude un fel de rîs despre un fel de timp care nu mai este, despre un fel de ei care nu mai sînt ai lor. Începe întoarcerea. Încet și pe rînd – ’’vînturile, valurile’’. Încet și sigur ca dangătul lunii. Niște oameni caută morminte uitate. ’’Peste vîrfuri ’’ trec păsări nevăzute- desene de fum aglomerîndu-se unde a fost să fie ajunsă lumina după o sută de ani. Abia se aude, abia se vede ritualul creștin, total, oficial, rapid. În continuarea se interzice lumînarea pe locul ’’pururea tînăr ”. Și mii de oameni trec în tăcere. Și mii de oameni vorbesc limba „atît de fragedă” peste încă mii și mii de ani cu viteza luminii SALE. Toți așteaptă fără să știe ce, și de unde, și cum. Se aude “antrenorul de îngeri”. Se vede moldovăpaia “în metru antic”. Directorul cimitirului se arată blînd și aferim cu gălățenii care vor să recite în liniștea centenară. La un semn, un dor de altul, legînd vis de vis, se leagă… și lumînările se autoaprind. Ion recită “ La steaua”. Începe călătoria în timp. Mihai recită “Kamadeva”. Eminescu se apropie ‘‘din valurile vremii ’’. Florin citește ‘‘Glossă’’. Așa, ca din senin, un ‘‘nufăr galben’’ diametrează “cercul strîmt” și se așază în genunchi și dureros de lin la picioarele celui mai proletar împărat dintre pămîntul și infinitul românesc. Urmează cuvinte personale. Puține. Cu lumînarea. Oamenii de la kilometrul zero vor să se apropie de mila 80. Sînt abținuți. Gălățenii se retrag sub aripa vulturului blond și încep Cîntarea Cîntărilor. ‘‘Mai am un singur dor’’. Plouă. Ca în ziua trecerii SALE. Ca în zilele de curățenie și fecunditate. ‘‘Limba este măsurariul civilizației”. Plouă infernal și încet și de bine Plouă de tot. ‘‘Nu credeam să-nvăț a muri vreodată’’. Sute de oameni pleacă deschizîndu-și umbrelele înspre casa lor efemeră. Sute de oameni vin fără umbrele și deschid cărți și lumînări. Ploaia se aprinde. Flăcările miros a floare de tei. Făt-Frumos plînge pe fața nevăzută a lunii. Cîntă oameni care n-au cîntat niciodată. Oameni în cîrje. Femei. Copii. Bătrîni. Elevi. Studenți. Profesori. Oameni din ultimul rînd de muritori. Din Bacău, Sighet, Chișinău, Iași, București. Nu se stinge nimic. Steagul Eminescu se pregătește de vînt. Se apropie Mircea de la TVM- Chișinău. Plouă. Întrebări. ‘‘Sara pe deal’’. Răspunsuri. Mîinile se fac sfeșnice. “O, mamă”. Cimitirul devine strîmt. ‘‘Atît de fragedă’’. Ceasurile se opresc. Imagine de lebădă cîntînd. “Pe lîngă plopii fără soț”. Într-o singură zi- cu o sută de ani mai români. Ploaia arde pînă la nori. Încă o dată. Iar. Patrie. Patriotism. Solidaritate. “Totuși este trist în lume”. Cuvînt despre patrie- slugă și rege/ așteaptă și tremură poate mai plouă/ doar ochiul din altă lumină-nțelege/ un țipăt de pasăre ruptă în două.
Se apropie șerpii. Greu se mai lasă cărțile închise. Ploaia primește poruncă de oprire. Un glonte muiat în cianură amenință floarea de tei.
Roșu… Galben… Albastru… Eminescu… Rămîne… Continuă…
Ion Zimbru, 15 iunie 1989
Nr.13, iunie
ați simțit din ce parte bate vîntul
celor care pe 10 iunie l-au omagiat pe Eminescu într-un muzeu
ați simțit din ce parte bate vîntul
așternutul cu poezie moale, gingiile ei fără urme de dinți
vă mai aduce un ban pentru alcool, benzină, femei pe care le plătiți ;
ați simțit din ce parte bate vîntul adormiților !
peste tot temenele și daruri, pavați aleile tot mai strîmte
spre galaxia gutemberg
vă e teamă să recunoașteți pensionarea sau că n-ați slujit
niciodată în catedrala poeziei
aveți o puzderie de leacuri împotriva bunului simț
îl omagiați pe Eminescu sătui de mîncare și vin, sătui de
cîte cărți ați tipărit
în preajma voastră stă mereu o umbră de nuc
vă e teamă de moarte dar de mult ați murit
afișați un tragism fals, necazuri nu găsiți nici cu lumînarea
vă amintiți de părinți sau de sat
plîngeți bătrînețea lor și mîinile muncite
supralicitați problemele trăite din auzite,
mai bine ați pune umărul dedesubtul semințelor
sau să tăceți despre acestea ;
ați simțit din ce parte bate vîntul adormiților!
îl omagiați pe Eminescu fără discernămînt,
fără rușine citind manualele școlare,
elevii leneși, speriați de bacalaureat și admiterea
între-ale ingineriei
ascultă cu atenție și aplaudă pentru că așa le-a spus profa
de română;
vă mai turnați un pahar cu apă minerală,
vă mai agitați, mai tușiți
sărutați slugarnici mîinile inerției
simpozionul (ce titulatură!) a ieșit bine, primiți flori,
vă îmbrățișați, plecați la băut care nu-i un lucru tocmai rău
atîta timp cît nu-l publicați dictîndu-l din ușa tipografiei.
(Textul a fost citit pe 15 iunie 1989 la umbra coroanelor exacte și protocolare din preajma veciei lui Eminescu).
GELU ȘIPOTE
am venit să-ți spun că sînt vinovat
bună ziua, Mihai Eminescu
am venit să te văd și nu să-mi cer iertare
nu pentru că nu am greșit vreodată față de tine
nu pentru că nu am călcat strîmb pe cîmpia limbii române
ci pentru că am vrut să mă sinucid
și am schingiuit uneori un fluture
un fir de iarbă
o halucinantă rază de lună
pînă și păsările m-au privit cu milă și spaimă
cu îndurarea pe care numai zborul o așază în cîntec
și numai oboseala o descrie pe aripile ude
în ultimul țipăt al plecării fără adio și aer
nu pot să-ți povestesc nimic pe măsura așteptărilor tale
pot să-ți spun doar că plouă
că poeții își subție obrazul cu aramă
că moartea primește foarte multe colete poștale
iar Biblia este recunoscută în legitimă apărare
pînă și păsările pot să-ți spună că plouă
că foarte mulți împărați și proletari au venit să nu te vadă
să nu te asculte
să hașureze istoria cu sînge
am uitat să-ți aduc o bucată de pîine
am uitat să-ți aduc o floare măcar albastră
am uitat să-mi fie rușine că vin la tine să te încălzesc
doar cu o lumînare
să te plictisesc doar cu o poezie comunardă
doar cu o lamentație a iubirii pe cale de dispariție
am venit să-ți spun că sînt vinovat
cuvintele care exprimă adevărul sînt ghilotinate în numele victoriei
la zidul facultății de libertate
am venit să nu plîng
și dacă plînge femeia de lîngă mine
ea știe că nici păsările nu mai plîng
și nici nu mai cîntă
ea știe că va fi pasăre curînd
și nu va mai cînta
și nu va mai plînge…
(o, eli, eli… lama sabahtami !)
am venit să-ți spun că sînt vinovat
pînă și păsările pot să-ți spună că sînt vinovat
că foarte mulți împărați și proletari au venit să nu te vadă
să nu te asculte
să hașureze istoria cu sînge
am venit să te văd și să-ți spun că trebuie să te naști
am venit să te văd și să-ți spun pur și simplu
bună ziua, Mihai Eminescu
Ion Zimbru, 15 iunie 1990
-Bellu-
@Texte culese și selectate de Simona Toma.
simona, esti un miner literar mai. :)
RăspundețiȘtergere