Fragmente Marea Pipeadă, Iulia Militaru

Iulia Militaru s-a născut în 1978, la Bucureşti. A studiat medicina, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, din Bucureşti, apoi limba şi literatura română la Facultatea de Litere, din cadrul Universităţii din Bucureşti. Şi-a obţinut diploma de masterat în Teoria Literaturii, în anul 2006, iar acum este doctorand în literatură română. Din anul 1999, este membră în „Societatea medicilor scriitori şi publicişti români”. A publicat mai multe cărţi pentru copii şi o carte teoretică despre poezie, Metaforic şi metonimic: o tipologie a poeziei. În 2010, i-a apărut primul volum de poezie: „Marea Pipeadă”, pentru care a primit premiile: „Tânărul poet al anului 2010” şi „Tânărul scriitor al anului 2010”, în cadrul „Galei Tinerilor Scriitori”.

Prin capul lui Clovny

Clovny are un cap rotund,
Şi vă spun asta pentru că-i singurul organ mai deosebit al acestui personaj obişnuit.

De aceea Clovny ţine mult la capul său,
Mai ales la conţinutul acestuia. Şi-a făcut cândva un RMN, nu vă destăinui cauza, doar eu, ca medic al său, am dreptul să o ştiu. Prin urmare, şi-a făcut odată un RMN şi, de atunci, îşi cercetează conţinutul cu patimă şi înfrigurare.

Iată sursa tuturor ideilor sale, admirabila sursă a raţiunii sale.

Multe lucruri trăiesc în capul său,
Printre care şi pipa.
Iar Clovny ştie că, până la urmă,
aceasta trebuie să fie o pipă.
Deşi, nu-i pasă prea tare, atât timp cât ea funcţionează bine şi nu se bagă în treburile lui.

Fiindcă, în capul lui Clovny, au loc treburi serioase şi pline de importanţă, care nu pot fi perturbate.

Creierul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de a genera senzaţii. Nu există un alt organ în afara lui. Noi suntem creier pe care-l păstrăm într-un cap. Noi ne păstrăm pe noi într-un cap. Deci, ăsta-i rolul capului. De a ne păstra pe noi în noi. Ca să nu ne pierdem.

La exterior, se află un os, numit craniu, ce-i protejează lui Clovy conţinutul preţios al capului. Însă există mereu scăpări. Dinăuntru, pornesc mii de fire care îl leagă pe el cu el însuşi, deşi nu se vrea niciodată acolo unde se duc firele, ci doar acolo de unde pornesc. Este şi ceea ce nu înţelege, cum poate fi şi înăuntru şi în afară. La unul din două trebuie să renunţe – ştie asta foarte bine. Altfel nu se poate.

Numai că sunt avantaje şi de-o parte şi de cealaltă. Nu-i chip să te hotărăşti.







Cea de-a patra treaptă a lui Clovny:

El: Aş vrea să-mi dai
Adâncul tău cel potrivit cu mine,
Acolo-n strai frumos, de foc mă vei păstra-n iubire.

Să mă hrăneşti
Cu trupul nevăzut sub văluri negre
Crescând nădejdi în carnea-mi albă care-ncet se pierde.

Pe loc îşi pune şorţ curat în faţă
Şi pregăteşte masa de-o friptură,
Să mă îndestuleze, şi suavă
Mi-aduce-acum prăjeala în untură.

Ea: Aş vrea s-atingi
Prin totul meu chiar Totul. Noi sprinteni
În zeci d’oglinzi mereu la fel, mereu fiind altminteri.

Să mă ridici
Pe mâini din viaţă către viaţă. Moartă
Suspin aici, să ne-întâlnim în noi precum odată.

De mijloc o apuc topit în vrajă,
Apoi, de fund ciupind-o, îşi desface
Prealungi-i craci pe care mi-i aşază
Pe umeri şi-ntre noi amoru’ coace.

Să ne iubim!
Un Claun şi-o grăsună...
Să ne iubim!
Ce fericiţi sunt împreună...


Şi, cum un iepure-n şes, când galicul câine-l zăreşte,
Grabnic o ia la picior ca să scape, cel’lalt după pradă. La fel şi ei, un alt Apolon, o nouă Daphne. Şi-atât era de aproape, încât nu i-a venit să creadă văzând cum ea îi scapă printre degete, chiar atunci când degetele o ating.
Şi ce-ar mai fi putut face Apolon? S-a mulţumit şi el cu ce-a rămas. V-am zis eu că nu-i de glumit cu astfel de lucruri.





Răspunsul lui Clovny la acuzaţiile orăşenilor

Mort de mult, Eu putred miros a fum de hoit.
Nu mai sunt, mă-ntristează rău
Vederea-mi.

Poza mea îşi poartă nimicu-n spate calm,
Suntem liberi acum. De noi
Ferice!

Vă ardă smoala din iad!
Să puţiţi a durere
Şi-n urechi vă trăsnească,
Viermi gusta-v-ar din limbă,
Ochii-n cap zvâcnind să vă coacă.

Dracu’ lua-v-ar pe toţi!
Bube chip să vă strice,
Pruncii-n pântec vă piară,
Înapoi d’un’ venirăţi...
Doar obidă, plâns şi ocară.







Despre fapta necurată a lui I.M. Clau

Pe când nimeni nu se mai aştepta la nimic, aceasta se strecură în toaletă cu pipele ascunse sub sânii ei uriaşi.
OPC-ul bea o cafea.
Nu s-a auzit decât un sunet de apă trasă cu putere.
OPC-ul bea din cafea în continuare.
Din păcate, toaleta se înfundă şi tot căcatul răbufni în cameră. Şi se revărsă, şi se revărsă, şi se tot revărsă, până când umplu încăperea. Femeia din spatele tejghelei muri sufocată de rahat. Dar să nu fiţi trişti, asta îi făcu plăcere.
Lui I.M. Clau îi place să mănânce rahat.
Frumoasă moarte.

OPC-ul îşi termină cafeaua, constată mizeria şi închise magaziul pentru totdeauna.

Moment poetic
(în loc de epitaf)

Sunt I.M. Clau, dar nu-i cusur,
Din Bucureşti, nu din-prejur,
Acum va şti, sătul de nur,
Stomacul meu, ce poate-un cur.







Poeme albe
Ziua a patra
Noaptea s-a dus. O altă dimineaţă.
Claudia se află într-o promenadă prin parcul din faţa blocului.
Acolo e altceva!
Pomi, verdeaţă, flori, păsări...
Dar Claudia însăşi se află într-o promenadă.

Ador plimbările, îmi plac florile şi fluturii, jocul distins al luminii pe frunzele umezite. Şoapte albastre se aud... murmur fantomatic al dimineţii de primăvară cu acordurile galbene ale soarelui ce luminează tufişurile în spatele cărora se ascund uneori, pentru a-şi crea plăceri în linişte, privind la fetiţele dolofane, muncitorii de la combinatul din apropiere
Claudia îşi adoră plimbările. Şi Ea o vede, o priveşte din spatele geamului său. S-a mai împlinit puţin...

În părul Claudiei se vor ivi mâinile sale albe. Mâinile acelea mă pot dezmierdat cum n-au făcut-o niciodată în copilărie. Pe când voi mă sfâşiaţi ele îşi vedeau tăcute de suferinţa lor.

Mama nu mi-a sărutat niciodată sânii,
Mama nu mi-a muşcat niciodată sfârcurile,
Mama nu a făcut niciodată dragoste cu mine.

Claudia se află într-o promenadă prin parcul din faţa blocului.

Claudia sărută prelungirile fluide ale azurului.
Claudia muşcă din fructele coapte ale parcului.
Claudia face dragoste cu doamna în alb.

Acolo e altceva!





Ziua a cincea
Am terminat de învăţat rugăciunea, iar bunică-mea este fericită. Nici nu-şi închipuie că eu ştiu mai multe. De asta le şoptesc în gând, ca să nu mă audă.

Cel de-al treilea poem dezgropat:

Te caut Doamnă în noroi şi-n rele
Feminitatea aprig mi-o doresc,
E cel mai rodnic simţământ firesc
A crede-n frumuseţi ascunse-n lume.

Dar n-am găsit nimic până acum...
Şi te iubesc c-o ură de zurliu
Slăvite Doamne, alb şi fumuriu!
Spre Tine din plăcere îmi fac drum.

Nu voi lăsa păcatele pe urme
Să moară-n timp ce caut vechiul monstru
Şi-n plin desfăt o să mă-nalţ din urbe
La sâni-mi goi să bei din vinul nostru.

E calea mântuirii sodomia
Când trupul se-mpreună cu Sofia.

Aş vrea să mă fac mare, pentru că omul mare deţine avantaje nelimitate. Aşa cred. Poftim, acum ziua s-a dus, iar ei mă trimit din nou la culcare. Ştiţi ce zic eu? Că omul mare nu doarme niciodată, că numai noi suntem obligaţi să o facem, ca să nu-l vedem pe Doamne-Doamne, care umblă peste tot, de cum se înserează. Mi-a spus mie o bătrână de la biserică.

Mama o să mă închidă mereu în somn.
Mama o să-mi apară în vis cum apare Doamne-Doamne în lume
Pe înserat.
Mama ştie asta şi nu se supără. Mă trimite la culcare mai repede.

Spre seară, am găsit-o pe Claudia în mijlocul unor flori albe de crin. Mi-am dat seama că se împlinise şi mai mult, din ce în ce mai mult...