Motto
V-aş transforma în fluturi
Să existaţi doar pentru zbor!
I.
Noaptea se furişează în aşternutul
Unde zace trupul unui semizeu,
Devine singurătatea lui înfrigurată,
Îl învăluie ca un suflet,
Pătrunde ca o ispită,
Adânc...
Nu există nici o lege
Care să interzică
Întunericului
Lumina.
II.
Într-un spaţiu perfect
Îmi aşez imperfecţiunea la înălţimea aşteptărilor,
Sorb picăturile unui gând interzis
Şi adorm...
Într-un spaţiu perfect
Dacă a nins, va mai ninge.
III.
M-am întors...
Să rămân.
Las crucea de piatră
Înaripată
În grija celor care n-au
Şi rămân
Pentru un tot aproape perfect.
IV.
Împrumut buzunarele
Unui om care umblă pe drumuri.
Nu se odihneşte decât să fumeze
În tihnă.
Cadavrul trecutului
Se descompune
Cuminte,
Firesc.
Încălţările cu tălpile-rădăcini
Se vând pe sub mână,
Precum şi acel „înainte”
Nesuferit şi obligatoriu.
V.
Gânduri nedigerate,
Vorbe aruncate fără ţintă
Înfipte nesigur în locuri uitate deja,
Autodistrugerea publică
Îşi întinde braţele înşelător,
Eşafod de formă, călăul real.
S-au cam înfundat misterioasele căi ale Domnului
Şi a venit clipa
Să mă descotorosesc...
De ciocli şi bocitoare.
VI.
De la femeia care-şi roade unghiile
Căutând freamătul nopţilor de altădată
Printre grămezi de gunoaie,
Până la bărbatul care numără bani
Cu grijă... şi atât,
Sunt clipe nenumărate, seci...
Covoarele tuşesc
Pentru că praful e greu de suportat,
Uşile scâncesc, pereţii oftează,
Oglinzile... tac.
Şi un gândac de bucătărie
E în drum spre acelaşi nicăieri.
VII.
Respectând ordinea firească a lucrurilor
Îmi iau dorul nejustificat de libertate
Şi ochelarii de cal, moşteniţi genetic
Şi plec.
Nu există cale de întoarcere.
Şi tocmai pentru că n-am avut nimic altceva
Decât tot,
Respect întotdeauna propriile mele ordine!
VIII.
Să-mi aduceţi pe o tavă de argint
Căutătorii de pietre
De aruncat în păcatele altora,
Cei înzestraţi cu spirit civic
Şi verticalitate!
Decapitaţi-i, vă rog!
Pentru că nu le suport rânjetul perfid!
Să otrăvesc hienele cu leşurile lor.
Şi-apoi vreau un Dumnezeu Adevărat
Să mă judece pentu asta!
IX.
Să te aşezi lângă mine
Cu oasele tale
Curgând prin venele mele putrede,
Respirând somnul
Unui dincolo pentru noi!
X.
Învăluit în umbre şi lumină,
Cu ochii tăi ce-mi sfâşie carnea,
Sfredelind ziduri de apărare
Construite de timp
Să mă poată ucide orice altceva,
Mă îngenunchezi zâmbind.
Şi tu vei crede că sunt umbră fără lumină,
Ştearsă şi fără formă,
Cu mâini împrumutate,
Visând trepte
Şi rochii albastre vorbitoare.
Îţi sunt aşternut acoperit de rouă,
Pământ bun de arat cu dinţii,
În aşteptarea unor bijuterii din os.
Se prind în laţ păsări singuratice,
Mute, temătoare,
Înfricoşate de albul unei libertăţi mutilate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu