Cronică de cenaclu

Lectură Tatiana Nona Ciofu.

E bine, chiar mai bine – cum spune Ion Avram: poeziile sunt ale Tatianei și numai ale ei, iar ceea ce poate fi remarcat în plus este încărcătura meditativă a acestora (XLII, XLIV). Ion Zimbru observă și el faptul că poeziile sunt cumva acute, proprii experienței autoarei – cu toate acestea, stilul este unul convingător, nu e nici o problemă în a-ți pune „sufletul pe tavă” (n.a.). Poate doar în acele locuri în care autoarea plusează prea mult, dramatizează în exces, explicitează prea mult – veridicul dispare (spune Nicoleta Onofrei). Același lucru îl subliniază și Stela Iorga – unele texte sunt reușite, în schimb în altele autoarea parcă ar încerca să manipuleze prin surplusul de sinceritate. Poeziile meditative reușesc și nu prea, Tatiana se simte în largul ei atunci când vorbește despre un el și despre o ea. Violeta Bobe este de părere că autoarea își caută pacea interioară și speră într-un viitor mai luminos (XLIX), în Timp ce Simona Toma crede că poeta așteaptă mai mult de la ea însăși decât de la poezie.

Cu toate că pe alocuri este dificil să pătrunzi în poeziile Nonei, tocmai din cauza „adevărurilor” (sau sincerităților) pe care acestea le cuprind, în același timp există și unele locuri în care trăirea este încrucișată suficient de bine cu meditația, texte în care stiloul nu scrie de unul singur. Cu sânge.

Mâinile înmugurite/ alunecă peste/ șolduri de piatră/șoptind/ „Va fi bine!”

Vinerea viitoare citesc eu,

Alexandru Maria.