Poezii Tatiana Nona Ciofu

XLI

Sunt în locul unde

tac

întotdeauna

copiii.

Adun răsuflările şi-i înfăşor în pielea mea,

le murmur, cu ochii închişi,

cântecul de leagăn

să adoarmă în braţele înţepenite

de unde alunecă

în gurile cleştilor.

Smulsă din mine,

eu,

nimic,

să mă arunc

în golul rămas

şi să tac.

XLII

Dusă de vânt

pagina de ziar

plutind parcă

e prinsă sub roţile maşinilor.

Târâtă mai departe

înainte

un copil

privind absent

drumul aerului

continuă

ca un gând

gonit

alergând fără voie.

Bucata de hârtie

cu urmele zborului

adoarme

între trotuar şi umbra unui om azvârlit.

Îi e parcă mai cald.

Se visează copac

şi omul

parcă înflorise,

aşa cum înfloresc oamenii.

XLIII

Poate seduce orice

purtător de biruinţă,

pentru că trupul ei ştie

cum să-şi strecoare căldura

dincolo de armură.

Are câmpurile arate

călcate cu nesaţ de copite grele

şi zâmbeşte sfidând

dorinţa zeilor,

jucându-se distrată cu zulufii

ninşi.

Ştie că trebuie

să stăpânească turmele

cu seva ei,

şi când îi va fi foame

să aibă cu ce se hrăni.

XLIV

Avem împreună

ce nu s-a născut încă

pentru că eu nu am loc

iar tu nu ai timp.

XLV

Vei aştepta să vezi cum piciorul meu se întinde,

creangă înverzită,

ademenindu-te

să culegi

ce dezbrac în lumină.

Mă vei aştepta să vin

în văgăuna unde mâinile tale

scormonesc durerea,

doar ca să-mi simţi mirosul

de vietate izvorând.

O clipă

înaintea ochilor tăi.

XLVI

Să mă laşi să-mi desenez

luna

pe umărul stâng,

pe umărul drept

imaginea fiarei de hârtie

şi-apoi

dinţii mei scrâşnind,

carnea tremurând

trupul meu gol – chipul tău neclar,

răsuflarea pierdută,

noaptea aceea

înfierată

să o strig prin mine,

să mă acopere,

să mă împrăştie

ca şi cum n-aş fi existat vreodată,

doar pielea mea încrustată

cu noi.

XLVII

Am lângă mine un om

care îmi spune

că furnicile dinăuntrul lui se pregătesc de drum.

Vor să-şi schimbe locul

undeva, aproape

să-l audă câteodată...

Nu mai e un trup bun.

Vin către mine,

să le fiu început.

Omul de lângă mine a fost trist.

S-a obişnuit

să le smulgă

pe cele care trebuie să moară.

El ştie.

Eu simt.

XLVIII

Te voi recunoaşte

după dâra de licurici

păşind uşor înclinat

cu tălpile goale

prin flori de cireş.

Voi şti că eşti tu

când vei îngenunchea

pentru a sădi

grăuntele de rodie

purtat cu neputinţă

atâta vreme.

XLIX

Mâinile înmugurite

alunecă peste

şolduri de piatră

şoptind

„Va fi bine!”

L

Cunosc privirea

unde gândul ascuţit se înfige

adânc.

„Tu, femeie nenorocită,

ai încurcat drumurile

şi acum te împiedici!

Tu, plină de răni

te afunzi în mare.

Ai să vii către Mine

să ceri iertare

şi eu nu o să-mi aduc aminte

cine eşti

şi de câte ori

am strâns din urma ta

aproape tot.

Mă lepăd de tine,

chiar dacă e prea târziu!”