Poeme, Nona Tatiana Ciofu

-

De-a lungul zidului

smulgeam din pletele iederei

s-o ascult cum scâncește.

Rupeam bucăți din scoarța copacilor

să-i văd pe dinăuntru,

alergând mă răsturnam

în iarba până la genunchi

și cântam „Țara mea are

lanuri mănoase

holde bogate

pline de flori”,

o răsuflare cu ochi

în rochiță, țopăind

pe spinarea pământului,

tălpile mele – picături de ploaie,

râsul meu zgomotos

gâdilându-i urechile,

ursuz, mormăind,

mă dojenea.

Țipam alergând.

Mă răsturnam

în iarba până la genunchi

și cântam

de-a lungul zidului.

-

Vezi câte femei zac întinse

cu șoldurile nefrământate de mult?

Alege ce-ți trebuie

și lasă-mă să-mi boronesc pământul,

să-mi limpezesc fântânile,

să-mi curăț pădurile,

să-mi scutur spatele de hiene,

împrăștiind în toate colțurile

bucăți mari,

bucăți mici,

frânturi de bucăți mici.

Și întoarce-te hotărât

să murim împreună.

-

Cu mâna întinsă

simte greutatea unui gol.

Oasele vorbesc,

copacii rumegă vânt

orfani

trotuarul strânge trunchiuri

frunzele cad

frunzele ard

și fumul gros

miroase-a dor.

-

În colț

un bătrân

cu oasele adunate într-un pumn.

În spatele lui

însingurarea

mângâia senină

urma chipului.

În alt colț,

ascunși în oglindă,

ochii de paiață.

Din ei curge

frica.

-

Tatăl se ascunde

în cămașa de forță

primită cadou

între două drumuri

dus-întors,

când diminețile sunt greu de cărat

până la colț

și înapoi.

În urma lui

ferestrele se deschid,

ușile prind degetele

care seamănă cu un șir întortocheat

de litere.

Fiul

are și el

o cămașă,

un cadou primit

de la tată

cu mențiunea

         Pentru fiul meu

         care poartă și cară

         tot ce i se dă

         fără să-și prindă

         degetele la altă ușă.

Mama supraveghează

gravitația sferelor,

atingerea lor ușoară.

-

La început

nopțile noastre

erau o noapte întreagă.

Dar greierii îmbătrânesc

pe rând

strategic,

fără să le pese

de liniștea care urmează.

Acum noaptea e simplă,

aproape la fel,

cu mici schimbări de strategie.

Aș putea scrie despre

pietricica vinovată de rănirea ușoară

a unui degetuț

în drumul meu spre nemurire,

fiind într-o pseudotransformare

de dragul vizualului,

bâzâind să mă aud bâzâind,

mânjindu-mă cu esențe și culori

să mă vadă un zmeu important

castrat și plictisitor.

Sau aș putea fi

o bucată de carne cu solzi,

o târâtoare blândă,

delicată,

pândind în umbră,

înfrânată,

să se împiedice în slăbiciune

următoarea victimă.

Aș smulge din străfunduri

toate putreziciunile,

chiar de-ar fi să colcăi în mizerie

până la sufocare,

dar vreau măcar moartea

să fie cu mâinile curate.

-

Sunt câteva nopți

de când păpușile de hârtie

șoptesc,

vorbesc în limba lor netipărită.

„Mâinile nu ne mai ating,

nu ne mai învelesc,

picioarele ei se legănau,

ați simțit?”

Se apropie timpul.

Într-o seară

păpușile de hârtie vor pleca

una câte una

către asfințit,

topindu-se în praful drumului.