*
carnea tremură pe mine, ochii se zbat în
orbite; picioarele mi-o iau înainte, spre casă; pe sub piele umblă furnici
amorțite cu aceeași sete cu care picioarele noastre se căutau pe sub bancă,
spasmodic;
se cască un hău pe dinăuntru, și nu pot
să aprind țigara asta;
hainele s-au lipit pe mine până la os,
îmi ard pielea până la negură.
nedefinită te ascunzi sub cearceaf,
goală mă chemi. dar când te dezvelesc
nu te mai văd, ești doar o șoaptă
în camera asta umplută la refuz de
umbre, ca o rană ce nu se mai închide.
*
se întind nervii se strâng. pulsează
atât, că tot spatele meu tremură ca un pod pe care mărșăluiesc sute de
picioare.
e ca atunci când mă uit la tine și
nervii se înfășoară în jurul tău ca vița de vie
și mi te lasă goală, sub cearceaful ăsta alb, pe care mi-e frică să-l
dau la o parte.
brațul atârnă pe lângă mine, iar caii
aleargă pe el, brațul meu interior;
în timp ce merg pe stradă, undeva în
mine o voce strigă, legată cu prea multe lanțuri, îmi sparge timpanele; totul
arde în mine, oasele pârâie melodios, dar ea strigă
un val de lumină.
*
este doar o poveste pe care ne-o spunea
bunicul seara, când în sobă focul trosnea, porcii dormeau în coteț, iar noi ne
încălzeam unul pe altul acoperiți de toate plăpumile în care ne ascundeam.
vocea bunicului se auzea de undeva de
departe, tot mai încet, așa cum strigă ecoul, la noi, în peșteri „e cineva?”.
*
soarele nu mai iese din noi, stă înfipt
în piele, vena se întinde de la tâmplă până la degetul arătător. nordul e în
noi, șopteai în serile în care ne adânceam unul în celălalt. șoaptele se
lovesc, frângându-se, de mobila din cameră, de sub noi țipete și pumni izbiți
ies din femei bătrâne
lipsite de ochi,
dinți și unghiile pline de lac
în care să pot să înot
în zilele în care ochii mei, podeaua s-ar înlănțui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu