Ei bine, dacă vreţi să citiţi câţiva sâmburi de sinceritate, să
resimţiţi sau să vă aduceţi aminte de o iubire singuratică, mută, cum numai o
iubire adolescentină poate fi, dar o iubire adolescentină conştientă de sine, ştiindu-se
oricând pe ducă, instabilă şi firavă ca un praf de cretă purtat de vânt, un pic
(mai mult) dramatică, atunci, cu siguranţă, puteţi citi Sabina Penciu. Aleg să citez din filmul La belle personne,
care i se potriveşte, cred, mănuşă Sabinei, care, ca persoană şi ca autor, vede
totul în clar: „Il n'y a pas d'amour
éternel, même dans les livres, il n'y en a pas. Donc s'aimer, c'est s'aimer pour un certain temps. Il n'y aura pas de miracle pour nous”. Nu există iubire eternă, iar iubirea
este numai pentru un anumit timp, nu există miracol pentru noi, sună
traducerea, aproximativ şi pe scurt. Cam aşa ar spune şi Sabina în poemele ei, chiar dacă
speră să poată aduce „marea la castel”. Aşadar, iată cum au fost receptate „exerciţiile
ei de respiraţie” în cenaclu: - „fulguraţii ale inimii puse frumos în pagină,
stil puţin sacadat, care dă un ritm interior textului şi muzicalitate. Ştie ce
este poezia şi o simte, dar poezia Sabinei eşuează acolo unde dă verdicte şi
pare filosofardă” (Ion Avram);
- „voce lirică inedită, extrem de sinceră cu sine şi
cu universul în care se proiectează. Nostalgie, jale, dragoste in absentia, forţate, şi, uneori, există
o prea mare preţiozitate, care nu îi este caracteristică autoarei” (Stela
Iorga);
- „poeme cu atmosferă dulce-amară, cuvinte la
îndemână (de unde, poate, şi impresia Anei Maria Panagatos, care spune că se
foloseşte de clişee anoste), dar care vin împrospătate de eul liric” (Anca
Şerban Gaiu)… Şi, în mare, potrivit Simonei Toma, Sabina se concentrează mai
mult, e mai controlată în tehnică, dacă e să ne luăm după opinia Elenei Donea,
iar, după Radu Dragomir, tânăra autoare poate da impresia că poezia sa este un
Sisif al dragostei. Poate, uneori, într-adevăr, nu ştie unde să oprească
metafora, dar „am murit în castelul de nisip. Aveam tălpile ude, muşcate de
scoici (…), scoicile au fost mute. Valurile (…) s-au prins de gleznele mele ca
nişte lanţuri. Am încercat să aduc marea la castel”. (Sabina Penciu, I)
Nicoleta Onofrei
Vineri, după 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa
Liberă”, ne va citi, din viitorul său volum, semizeul autodeclarat, Florin
Buzdugan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu