Cuvintele nu se luptă să iasă la Andrada Tudorie, dar
asta nu înseamnă că vin fără şir sau nu se opresc nicicând. Ioana Andrada
Tudorie, care se întâmplă să fie elevă în clasa a XII-a la CNVA, comunică
foarte bine, este fluentă şi ştie unde să se oprească, după cum observă chiar
Corneliu Antoniu, preşedintele USR Sud-Est. Are o poezie naturală. Poezia ei,
îmbibată de Vămi Vechi, de Cluj, de nisip, de străzi, de mere coapte, are un
aer romantic, boem, cu parfum de folk şi hippie (a “mirosit-o” iute Violeta
Bobe). Delicată ca Cella Serghi, în unele părţi, în alte părţi prea preţioasă,
Andrada pare să salveze textul prin candoare, sinceritate şi autentic care doboară
tot ce este prea uzat şi preţios (Stela Iorga). Are o gravitate stranie, dacă
nu mai mult o melancolie, care ar avea sursa, potrivit lui Ion Avram, într-un
soi de nedumerire în faţa lumii, în faţa necunoscutului. Avram întrevede chiar
şi o nemulţumire faţă de o neîmplinire, dar nu o neîmplinire categorică, finală,
care să aducă după sine regrete, ci una rezolvabilă. Cristina Dobreanu a trasat
două direcţii în poezia Andradei: una a subtilităţii şi a profunzimii şi una
directă, de trecere, de vacanţă, cu o atmosferă studenţească. Parafrazând: are zone
unde interiorizează atmosfera, are multă metaforă, dinamism care sparge
liniaritatea de suprafaţă, dar şi multe zone pline de patetism, de imitaţii.
Simona Vartolomei observă şi ea inconstanţa. „Îmbină expresii puternice, bine
conturate cu unele copilăreşti. Nu poţi încadra poezia ei nici în neomodernism,
nici în postmodernism. Nu e nimic definit ca stil/curent.
Este puţin bombastică pe alocuri”, spune Simona. Şi pentru că am încheiat
istoria părerilor cu o Simonă, diseară vom aveam parte de literatura unei alte
Simone. Azi, după 18.00, va citi, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, Simona
Toma.
Nicoleta Onofrei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu