Pe drum de ţară, în sutană
În pâcla groasă se întrezărea silueta unui om. Păşea grăbit pe drumul îngust. Frigul pătrundea cu uşurinţă dincolo de hainele groase. Bolborosea, pe cărarea pustie, încercând să învingă clipele de singurătate. Privea des în urmă, micşorând ochii, încercând să distingă vreo făptură.
Îşi aduse aminte că soţia lui a venit, într-o zi de iarnă, pe acelaşi drum, de la pădure, cărând vreascuri. Nevasta lui, care nu obişnuia să se plângă, ca alte femei, de dureri, de neajunsuri, de bărbat...
Când i s-a născut copilul, a tăiat un morman de lemne fără să se odihnească. Cu faţa schimonosită de groaza gândului, a intrat într-un târziu la ea. A încremenit lângă patul în care era întinsă. O privea, aşteptând să deschidă ochii şi să-i spună, prefăcându-se supărată: „Ce faci aici, Ioane? N-ai treabă?”. Dar ea dormea crispată, cu trupul ud de transpiraţie şi cu picioarele uşor desfăcute. Ar fi sărutat atunci fiecare frântură de carne vie din femeia lui, i-ar fi mângâiat fruntea şi părul, ar fi atins uşor pântecul din care a fost smuls copilul lor.
Cele două femei îl priveau, vorbind între ele şoptit.
- Stai liniştit, Ioane, ce-a fost mai greu a trecut, ia uită-te la băiatul ăsta! Vezi? Seamănă cu tine! îi spuse moaşa, în timp ce-şi spăla mâinile. Să vă trăiască şi să vă dea Dumnezeu putere şi zile să-l creşteţi!
S-a apropiat de copil şi l-a privit, zâmbind.
- Da, seamănă cu mine. Da’ cu ea... cum rămâne?
- O să fie bine! Dumnezeu e mare!
Vorbele păreau să-l liniştească, dar teama nu dispăruse. Aştepta. Buzele uscate se mişcau din când în când, şi el – crezând că se va trezi – se apropia mai tare de ea.
Gândul se rupse uşor. În spate, simţi prezenţa cuiva. Se întoarse.
- Bună seara, fiule! Unde vrei s-ajungi?
Era îmbrăcat în sutană. Ochii lui... în beznă... tocmai acea strălucire nelumească îl izbi de un perete nevăzut şi, speriat, făcu un pas înapoi. În sinea lui gândea: „Ăsta nu e lucru curat! Nu e om... e pe dracu’ popă! De unde-a răsărit? L-aş fi văzut, nu?”. Cu vocea sugrumată, îi vorbi:
- Săru’mâna, părinte! Acasă mă duc, la copil. Vin de la oraş... chiar mă gândeam... m-a apucat noaptea pe drum... bine că am ieşit din pădure!
Un rânjet scurt se ivi pe faţa parcă interminabilă a preotului.
- Da? Ei... de-acum, drum bun, fiule!
Şi a dispărut.
Şi-a făcut semnul crucii. Se simţea obosit. Picioarele îi erau împietrite. Mâinile îi tremurau. Ochii se închideau amorţiţi. Încerca să-şi aducă aminte de unde a apărut preotul şi ce a vrut să spună cu „de-acum, drum bun, fiule!”. De ce „de-acum”? i se părea că nu mai cunoaşte locurile, drumul se închide, sunete stranii îl înconjoară. Frica se ghemuise înăuntrul lui, ca un câine blestemat, urlând prelung. Înţelegea că se pierduse. Nu-şi mai simţea trupul... cineva îi sorbea minţile.
Negura se împrăştie gonită de vânt şi soarele se smulge din lanţurile întunericului.
La marginea pădurii, un cerc perfect. Paşi neobosiţi bătătoriseră zăpada. În mijloc, înţepenit şi tăcut, cu ochii închişi... ion.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu