Alina Durbacă în publicația Noduri și Semne

din "Noduri și Semne", Nr.17, pg.4, 1990

(Autoprezentare)

     Am 20 de ani și îmi place culoarea roz. Unul din defecte: văd totul în roz. Îmi plac pisicile și caii și broaștele țestoase. Și oamenii. Scriu poezii din nevoia de comunicare cu lucrurile ce mă înconjoară, din nevoia de a depăși acea interiorizare acută care mă hârșâie. Dacă am reușit într-ale poeziei? Nu știu. O vor spune alții. (Într-o zi am să iau Premiul Nobel. Dar nu mai spuneți la nimeni.)

Al treilea ochi

eu scriu la o masă înconjurată de camere pereți de sticlă

O lumină roșie parcă s-ar developa ceva. Mă uit prin pereți

ca printr-un ecran. Și văd:

          dincolo mama mă naște. O recunosc după zbateri. Întuneric

și umed. Aerul greu.

Trupul izbucnește ca lava din craterul unui vulcan

          dincolo alerg din perete-n perete. Părul

mi se răzvrătește pe creștet o armată de inimi îmi bate ritmul

în urechi

încotro

îmi plec privirea auzul e un zgomot surd.

Un păianjen cu cruce își leagănă pânza.

          Eu văd toate astea și scriu. Masa devine tot mai înaltă.

îi cresc repede picioarele ca în pubertate. Mă întind

tot mai mult las vânătăi pe hârtie. Masa crește mereu ajung

curând ca o răstignită

          E întunericul fără fund un hău

se cască în loc de podea în loc de boltă. Ca o lumânare

în mână să nu greșesc drumul. Să ajungi odată unde trebuie.

Cineva stă cu spatele și scrie.

Filmul s-a rupt aici.

N-a fluierat nimeni în sală.

Poem pentru un bărbat domestic

       1.     afunzi mâna în ceață de parcă ai pătrunde.

gol lângă fereastră. câte perechi se iubesc

acum în paturi canalizări mașini.

-         scrie un poem – spui – în timp ce eu

te voi iubi.

2.     așa cum nici eu nu sunt prima ta dragoste.

aceleași vorbe mângâieri aceeași ondulare

a trupului. până și momentul acela ca o respirație

adâncă în răstimpuri mă strigi cu numele ei

          supurând răni

          deschizând cicatrici.

3.     vom povesti tuturor. cum ne-am cunoscut noi

la zoo. ei tocmai dădeau de mâncare la lei și la lupi.

hălci crude de carne mirosea puternic a sânge.

și tu:

-         parcă ar naște o femeie așa miros e aici.

("eu nu eu nu am născut niciodată")

animalele se loveau de gratii urlând

și tu:

-         așa și copiii când se rup de întunericul mamei

mirosul acela nu poți să-l jupoi

nu poți scăpa.

          ("soarele asfințește și ce miros dă soarele când asfințește")

4.     iubire= sentiment de afecțiune pentru cineva sau

ceva. tu spune-mi că luna e o frumoasă

de pe vremea mireselor virgine

și te voi crede

pe cuvânt.

5.     amintirea ei încă îți zburlea așternutul.

amintirea lui încă mai crispa mușchii inimii.

animale față în față adulmecându-se.

totul s-a transmis prin simțuri.

          la nivelul sinapselor.

liniștea ca după o criză epileptică.

6.     să scriu tot așa mi-am zis. să știe și ei.

că era întuneric. unu cânta așa frumos

la saxofon.

          bețivi în stradă

          vântul în ferești.

lunga perioadă a dezghețării.

          (un nou dans al trupurilor

          o altă vibrație)

pătrunzi în mine ca și cum

te-ai afunda în ceață-

-         iubește-mă – îți spun

în timp ce eu voi sfârși poemul.

Cutia de viteze

(sau poem în care cele patru viteze se schimbă după cum le taie capu)

eu alina durbacă. și toate aceste cuvinte zile și nopți.

toate vârstele visele perindându-se ca o bandă destrămându-se

ca o ceață nisip mișcător. nașterea survenind în casă

ca un deșert surpriză cam ars dar bun. ca o greșeală tolerabilă

ca și numele ca și tot restul întâmplărilor.

          (aici schimbi viteza te năpustești pe un drum cu multe serpentine)

mama arătându-mi scutecele mele cu găuri prin care corpul

meu lua câte o gură de aer. rochia de mireasă a bunicii transformată

în rochie de casă. după ce a fost pe rând rochița de serbare albă ca

zăpada alina în grupa mică eșarfa pentru alina zâna cea bună la carnaval.

          (ninge – spun eu. redundanță – spuneți voi. și mă loviți

          peste mâini. viteza se schimbă singură. încerci acum o

          curbă periculoasă.)

și alina creștea într-un an cât alții în șapte. suferea de gigantism.

până în nori ajungea cu capul.

          după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru prima oară.

          după aceea s-a îndrăgostit ca o proastă pentru a doua oară.

și a fost minunat. cu venele tăiate în vie. cu vinul băut direct de la rană

          (ca și cum n-aș fi fost eu. ca și cum aș fi fost tu.

          romeo și julieta atât de moderni încât

          s-au născut gata punk.)

toate scrisorile adolescenței mele; pete de cerneală și sărutări

în final

toate așternuturile adolescenței mele imaculate foșnitoare precum

zăpezile-n munte.

toate cardiogramele cu inima sufocată de aorte artere.

(încât o manevră. cutia de viteze explodează)

hei ho hei hi precum alpiniștii pe timp

                                                          de avalanșă.

(Poeziile fac parte din volumul " Cutia de viteze". Nu sunt dedicate nimănui. Orice asemănare cu fapte sau persoane din realitate nu este întâmplătoare!)

 

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Florin Budescu, Noduri și Semne, Nr. 17, 1990

CØMPILE FØRTRAN

-mi-am înfipt mâinile în butoane albastre roșii strălucitoare

CØMPILE FØRTRAN

-m-am trezit vorbind singur uitându-mă mirat

la oameni cum spărgeau semințe automate de floare

la oameni cum spărgeau semințe automate de floare

CØMPILE FØRTRAN

-doi pași înainte, trei pași înapoi, mi-am spus,

                        vesel ca un arlechin zbanghiu

CØMPILE FØRTRAN

-eram trist...

Grădinița de copii cu orar prelungit nr.5

la grădiniță

copiii vor învăța

cum să mulgă dine i

lucrătura pânzoasă de plânsete de râsete

unul după altul

"Renate ! căruțașul Galațiului

vine la mine ! "

-spuse educatoarea

și fustele-i albastre

de culoarea cernelei EXTRA

ondulau de emoție,

copiii cu orar prelungit

rămaseră de capul lor

ce dracu’ faceți aci, bă?

se miră nenea ăla gras

trăgând din țigara

Timiș albitură

copiii se speriară

aveau orar prelungit

de speriat ;

mai aduceți un cal să se uite

să își pună mâinile-n cap...

Citadină  

plimbându-se 2 câte

plimbăreții

se/fata morgana în mine

un tip

privind vitrina de la magazinul de pește

pe sub castanii

încearcă să-și/ ceasul-brățară

pe piciorul drept

nenea

cu mâinile de lupus

a cules o creangă uscată

cu frunze uscate

verzi

de sub bancă

a rupt o bucățică uscată

cu frunze uscate

verzi

subțire verde

de crenguță

și se scobește meticulos

în pixul verde

pe care l-a scos

ca pe o inimă

din buzunarele

2 soldați

cu mîinile pătate

la curățatul armamentului

mâine

plimbă o blondă pe acoperișurile

mângâind-o concomitent

sâni/fese

ce mult te iubim, Maraia,

mamă ! ce sexy păru’ tău galben

cromoplatin 200

cocoșatul chilugul

care cerșește la colțul

străzii de după colț

a cerut o sărutare

președ. as. de locat.

nr.

Degeaba…

degeaba mă dor măselele ca și cum ar fi făcute

                                    din oase nervoase

degeaba cântă ăia cântece care-mai-de-care

                                    mai superbolovănoase

degeaba se mișcă degetele prin atmosferă parcă

                                    înnebunite de aer

degeaba alunecă păianjenul beat de propriul său

                                    alb caer

degeaba artistul se sprijină pe genunchii uzi

                                    ai pietrelor lucioase și uscate

degeaba pot fi posedate în genunchi dolce

                                    venerandam femeile toate

degeaba cânta cucii singurătatea ca o floare

                                    carnivoră a orfelinatului

degeaba cresc mustățile coarne în nopțile

                                    nemiloase ale sabatului

îți nutresc dragoste

Autoportret

                   Motto : Heralzii negri

Caii mergeau cu viteza albă în sens contrar,

copacii își netezeau tulpinile negre în lumină

o capră necheza mereu în fa diez minor

lucru supărător

lucru supărător

să nu se creadă că aiurez

priveam atent pe fiecare cu ochi calmi triști de huhurez

imbecilii se ascundeau după flegme strigau că-s imbecil

perete vernil

perete vernil

să nu spună nimeni "ceasul a stat"

mă învârteam antiorar cu seninătate

construindu-mi un vis de bronz  (totul strălucea

spânzurat de perdea

spânzurat de perdea)

parcă natura râdea privindu-mi trupul deșirat

mesteceni precum catranul ăla alb din pământ

cercurile iar mi se învârtesc în cap

catalap-catalap

catalap-catalap

Poezie patriotică

SUPRAÎNCRÂNCENEAZĂ-te, tinere român!...

țara are lacrimi de fier pe plopii din atmosferă

sânii ei de creier lumii întregi și-i oferă

sieși sferă

sieși terră

oamenii ei dragi nu vor mai muri

am senzația că pot iubi

o femeie albă

o femeie imensă

râuri de zadă

râuri de busuioc

în care cei mai nebuni poeți din lume își cântă

requiemul renașterea

Haiku

            Motto: Heralzii negri

să discutăm sumarul

existenței

de

sâmbătă dimineață

până moare soarele

(Autoprezentarea autorului)

    Sunt tipul omului. Pentru a publica zece-douăzeci de poezii a trebuit să scriu mii de poeme, proze scurte, încercări de roman, eseuri și multe altele. Mi-ar plăcea să-mi public textele sub pseudonim, fiindcă numele meu contează prea puțin. Admir poemele Sylviei Plath și ale lui Liviu Ioan Stoiciu, romanele lui Ernesto Sabato și Nicolae Prelipceanu.

    În rest..."vine vremea când capul va tăia securea"...

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Elementele poeziei, Iulian Grigoriu

Din publicația "Noduri și Semne", Nr. 21, 1990

Plecând de la o caracteristică imanentă și anume că orice operă poetică deține o logică interioară, se observă astăzi o descindere formală asupra poeziei, punându-se în valoare teorii de altfel simplificatoare și care nu aruncă o lumină decât asupra laturilor cantitative ale poeziei și numai uneori asupra stilului. Astfel, se observă o anulare a subiectului în discuție, o neutralizare a lui atunci când este supus de fapt unei logici exterioare, străine. Hilbert, referindu-se la obiectele teoriei numerelor afirmă: "La început au fost semnele". Semne goale, semne care se numesc vide, dar care au anumite proprietăți și posibilități de a intra în relație. Numerele joacă niște roluri într-un limbaj, ele se confundă chiar cu rolul lor. În ceea ce privește poezia, la început au fost sensurile întruchipând nu numai relațiile, legăturile între semne ci chiar rădăcina cunoașterii provenite dintr-o materie subtilă și dotată cu sensibilitate. Aici sensurile sunt "vii" ; ne mișcăm astfel într-un univers scris și care se așteaptă citit dezvăluit și în același timp suntem în miezul unei realități în plină formare. Poezia, spre deosebire de matematică, pleacă de la o altă necesitate chiar dacă elementele coincid uneori, iar dacă matematica se poate aplica într-o anumită măsură în cercetarea poeziei, profunzimea și obiectivitatea ei nu o ajută atunci când simulează un aspect al realității decât să-i releveze conținutul poetic ; cu alte cuvinte matematica să devină o poezie, iar poezia o matematică, dar o altfel de matematică. Astfel, funcțional se pare că poezia poate culege fructele matematicii, dar despre nici un copac nu putem spune că rădăcinile nu-i aparțin.

Nichita Stănescu consideră că "elementele primordiale ale poeziei, așa cum se nasc ele nenoționale și ambigue" sunt "necuvintele", "supracuvinte, grupuri de cuvinte care transportă un ce aparte", unde "ca vehicul poetic…cuvântul scris tinde să-și piardă proprietățile sintactice, integrându-se unei morfologii pure, în care o propoziție sau chiar o frază întreagă are valoarea funcțională a unui cuvânt sau chiar a unui singur fonem". Iată deci o reintegrare a poeziei într-un rost primordial, biblic, acela al cuvântului. Nu știm ce este poezia înainte de a fi. Am putea încerca să vedem ce este poezia pe cale de a fi. Am putea încerca să deslușim ce se întâmplă în momentul scrierii ei. Dar aici privim poezia ca pe un dat și ca pe o finalitate. Poezia există. Poezia ar putea fi calea cea mai scurtă de "întâlnire a cuvintelor" sau poate în miezul acestui dat care e poezia se instituie un imediat al elementelor sale care nu e totuna cu poezia și vorbim totuși despre elementele poeziei fără a încerca să le mai numim. Prin poezie, care devine un mijloc, putem parcurge drumul invers de la o structură imediată a aparenței spre miezul incandescent al Genezei, astăzi vorbindu-se de "caracterul antientropic al comunicării" și de "energia informațională a poeziei". Deosebirea dintre corpul poeziei și orice alt text ne-poetic alcătuit din cuvinte pentru care există o cantitate stabilă de redundanță și informație, ținând cont că toate cuvintele comportă o anumită materialitate și inerție, constă în structura lor diferită în modul diferit de așezare și cristalizare a cuvintelor. Astfel se poate deosebi poezia de nepoezie, dar nu și poeziile între ele, cu atât mai puțin mecanismul intim al poeziei. Matematica și logia pot folosi numai astfel de deosebiri mai puțin profunde fiindcă poezia ține mai mult de miracol decât de limbaj și nici un bisturiu nu poate diseca adevărurile sale de natură monadică. Aici cuvintele nu mai sunt cuvinte, așa cum în teoria numerelor, numerele nu mai sunt numere ci un fel de muzică.

                                                                                                  

                                                                                         Iulian Grigoriu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Ambiguitatea ca mod de supraviețuire (II), Viorel Ștefănescu

Din publicația Noduri și Semne, Nr. 17, 1990

N-aș vrea să se creadă că, în încercarea sa de rezistență la totalitarism prin cuvânt, literatura n-ar fi făcut altceva decât să joace tot felul de feste cenzurii, deși- mai ales în ultimii ani- ea și-a asumat rolul de element catalizator al conștiinței politice a lectorului. Orientarea aceasta, detectabilă în cărțile unor autori ca Augustin Buzura, Ana Blandiana, Mircea Dinescu ș.a., reprezintă prin intenționalitate, o replică printre altele și la festivismul patriotard, de prost gust, al altor "opere", semnate de autori ca Adrian Păunescu ori C. V. Tudor. Deși se justifică perfect din punct de vedere etic, tendința aceasta a literaturii, a poeziei mai ales, implică riscul major al unei circumscrieri tematice de interes "regional", ori chiar pe acela al alienării dimensiunii estetice a operei. Se creează astfel premisa îndepărtării literaturii de specificul ei, iar în domeniul receptării apare tendința ca opera să nu mai fie căutată- și eventual gustată- pentru valoarea ei, ci pentru mesajul protestatar, mai mult sau mai puțin explicit.

Chestiunea specificului literar, despre care tocmai aminteam, ar merita, cred, o abordare aparte. În încercarea de definire a acestui specific, critica și teoria literară au propus, nu numai în acest secol, o seamă de termeni ca literaritate, poeticitate, textualitate ori scripturalitate care țin cont, prioritar, de natura lingvistică a comunicării literare. În legătură cu poezia a fost avansată și ipoteza că aceasta ar miza exclusiv pe ambiguitatea lingvistică, pierzându-se din vedere că limbajul în genere, inclusiv cel poetic, actualizează un anumit înțeles. Că există norme gramaticale care, convertite în fapte de stil contribuie la manifestarea poeticității, ca funcție a limbii, este un adevăr indiscutabil, dar a reduce totul la limbaj e un abuz. De altfel, de ambiguitatea operei s-a lovit și estetica tradițională, adică acea derivată din filosofie, și este semnificativă diversitatea pozițiilor adoptate față de această problemă. La un pol s-ar situa, de pildă, Platon, care neînțelegând specificull artei o respinge considerând-o irațională, iar la celălalt- Hartmann, care, observând dubla natură a frumosului, încearcă să o și explice. Concluzionând se poate spune că arta majoră, inclusiv literatura, prezintă un înalt grad de ambiguitate care, într-o operă dată se regăsește la toate nivelele structurii sale.

Acel "boom" al poeziei române din anii șaizeci se poate explica și prin asumarea conștientă, la nivel individual dar și la cel al aproape întregii generații, a specificului literar văzut în termenii de ambiguitate arătați mai sus. Revenirea poeziei la propriile sale norme, după aberațiile obsedantului deceniu, s-a dovedit benefică în cel puțin două planuri. Unul ar fi axiologic, respectiv de impunere a operelor prin valoarea lor, celălalt este acela al circulației valorilor, în cel mai concret înțeles al expesiei, adică de menținere pe "piața literară" a unor texte dată fiind aparenta lor cumințenie. Așa mi se pare un poem de tinerețe al lui Nichita Stănescu, "Adolescenții pe mare", publicat inițial în Dreptul la timp (1965) și retipărit ulterior atât în Starea poeziei (1975) cât și în Ordinea cuvintelor (1985). Să-l recitim:

Această mare e acoperită de adolescenți

care învață mersul pe valuri, în picioare,

mai rezemându-se cu brațul, de curenți,

mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă, de soare.

Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect (5)

și îi contemplu ca la o debarcare.

O flotă infinită de yole. Și aștept

un pas greșit să văd, sau o alunecare

măcar pân’la genunchi în valul diafan

sunând sub lenta lor înaintare.                        (10)

Dar ei sunt zvelți și calmi, și simultan

au și desprins să meargă pe valuri, în picioare.

Retoric vorbind, poemul debutează cu o expunere impersonală, omniscientă (versurile 1-4), continuă cu o schimbare a vocii "narative" (versurile 6-10), pentru ca, în final (versurile 11-12), relatarea să fie indistinctă; ultima parte ar putea fi interpretată ca o concluzie a acelui "eu" explicit din text, dar în același timp și ca o replică a vocii impersonale inițiale față de îndoielile sugerate în secțiunea mediană. Acestei ambiguități retorice i se adaugă una sintactică. Asupra ei atenția este atrasă de grupul nominal "o rază țeapănă"- expresie oximoronică pe care, folosind (nu fără un zâmbet) un termen din semiotică, aș califica-o drept semn indexical (indexical sign): adică, semn făcut cu degetul arătător (index) de către text pentru a focaliza privirea lectorului asupra unui punct de maxim interes. Acest punct este de fapt întregul vers (4), în care poetul a avut năstrușnica și geniala idee de a pune o virgulă între grupul menționat și "de soare". În aparență, rostul virgulei este de a despărți două determinative (atribute) ale aceluiași substantiv, "rază", din același grup nominal complex. Numai că lucrurile nu stau chiar așa, dovadă că grupul respectiv s-ar putea citi foarte bine și fără virgulă: o rază țeapănă de soare. Virgula ar fi obligatorie dacă ordinea determinativelor ar fi inversă ("o rază de soare, țeapănă"), pentru a se marca fără echivoc acordul. Poziția privilegiată a lui "de soare" la sfârșit de vers, identică cu aceea a lui "de curenți" din versul precedent- unde acela este cert determinativ pentru "rezemându-se"- imprimă însă și o altă lectură versului (4), cu "de soare" privit ca determinativ pentru "sprijinindu-se". Abia în acest caz, dată fiind topica, se justifică prezența acelei virgule al cărui rol este de a marca la lectură o pauză, necesară pentru sublinierea absenței din structura de suprafață a determinantului ("sprijinindu-se") și pentru semnalarea prezenței sale în structura de adâncime, întregul vers trebuind a fi citit "mai sprijinindu-se de-o rază țeapănă [(mai) sprijinindu-se de soare"]. Această lectură are implicații deosebite în planul imagistic, în sensul că se sugerează fie că soarele este foarte jos, fie că valurile sunt foarte înalte (fie ambele posibilități simultan), astfel încât adolescenții să se poată sprijini chiar de soare. Dat fiind că efectul vizual de soare la mică înălțime este întâlnit la răsărit ori la apus, textul sugerează și o oră aproximativă la care are loc acțiunea adolescenților. Obstinația cu care textul pune în valoare natura metafizică a acestora trimite aproape instantaneu lectorul la cunoscuta ipostază a Mântuitorului în drumul Său pe valuri, către corabia în care se aflau discipolii: "Când ziua se îngâna cu noaptea/ Isus a venit la ei, umblând pe mare" (Matei, 14, 25). O altă ambiguitate se întrevede însă și aici, căci multiplicarea imaginii arhetipale a Unicului poate părea o desacralizare a mitului dar și o prezență difuză a sacrului în realitatea profană. Cred de altminteri că acesta este și înțelesul pe care contează poemul, viziunea trascrisă fiind aceea a adolescenților în rol de posibili mântuitori. Mi se pare cel mai substanțial omagiu adus de vreun poet român tinereții.

            Întrebarea pe care probabil și-o pune cititorul acestor rânduri este dacă pentru revelarea unui înțeles atât de simplu era nevoie de o asemenea lectură minuțioasă. De vreme ce am întreprins-o (și încă incomplet) eu cred că da, mai ales că n-am întâlnit exegeze la poezia lui Nichita Stănescu care să ia în discuție aspectele ei religioase. În plus comentariul acesta și-a propus să ofere cel puțin un exemplu de operă care a supraviețuit datorită specificității literare, deși prin ceea ce afirma era cu mult mai ostilă ideologiei oficiale decât aluziile altora la realități dure cunoscute. Faptul că textul a trecut, și încă de trei ori, examenul cenzurii atestă că îngerii păzitori de la un minister știau să taie din texte cuvinte ca biserică, cruce ș.a. adică denominări explicite, ateismul lor "științific" manifestându-se mai ales prin ignoranță. În fapt, ca să-l parafrazez chiar pe poet, ei, care le știau pe toate, la NU și la DA aveau foile rupte (dacă nu rupseseră cumva toată cartea). Spre norocul literaturii autentice, care astfel a putut supraviețui.

                                                                                                Viorel Ștefănescu

@Texte culese și selectate de Simona Toma.

Poemele lui Simón Ajarescu publicate în "Noduri și Semne", Nr.16, 1990

Poetul Simón Ajarescu debutează exploziv în literatura română pe crugul anului de grație 1969, inițiind, alături de Nichita Stănescu, o adevărată revoluție: sintagma conceptuală. Critica literară îl definește, în acea perioadă, ca una dintre cele mai promițătoare și fascinante personalități ale tinerei poezii românești, alături de tânărul debutant Nichita Stănescu. Marginalizat printr-un joc criminal al politicii și istoriei comuniste, Simón Ajarescu este cantonat ulterior într-un forțat exil spiritual; pe ultimii opt ani, poetului i-a fost interzis dreptul de publicare…

Artistul Simón Ajarescu definește un spațiu mitic, mitologic, arhetipal. Construcția oniricului și a legendei este realizată atent, vertical, din timpul metarealității, din materialul științei. Lucrarea prezentată în această pagină (un microunivers în perpetuă geneză) confirmă valoarea și profunzimea scrierii sale. "Dunărea-ntreagă planează deodată razant/ curge deodată silențios/ pe deasupra noastră- a tuturora !!..."

                                                                                                                              Dan Manole

Fenomenul moștenit

(metaîntâmplare)

                                    Lui E.T.!

Vara glisând: verde dinspre teișuri

                                    ce țin lunca-n creștet și-n briză,

verde-nspre niscai sălcii fluide- vara glisând

pe Linia de Univers a solstițiului riveran.

Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...

La vadurile voastre (spații du-te-vino pentru eroizi

și eroi) se mondializează anti-lumile...

Dintotdeauna odinioară pentru totdeauna cândva

e picătură de apă "D" valorează cât o picătură de sânge.

Rudeniile apei- proiecții ale promontoriului nostru adânc

îndreptat acut către un larg de purpură retiniană-

deplasându-se pe bază de anafor

absorb materie dimprejur până la apariția lor în mediu!

Ultima ipostază care li se vedea (ultravioletă și-ovală)

în priveliștea dintre ochi și alt ochi

era filmul de neuroni flotanți de pe cap...

Soră heterogenă mama cu toate Rusălciile!...

Într-o zi au început să-și pună la lucru aureola.

Fecior mezin m-au supus, doamne, fără cruțare

la "proba apei": să pășesc pe luciu trei stânjeni măcar

satisfăcând criteriul mezinității...Zânele-mătuși

se făceau că se uită în altă parte...(în vid?!).

Nenereida mi-a spus spus dincolo de gând și cuvânt:

"Și cel mai umil val din blânda stihie pe care calci apăsat

fără să te scufunzi în incinta lichidă a zării de dedesubt

va contribui, prâsleo, la diluviu și la potop... "

Priveam la mama cu dioptriile astronomice ale visului.

Mama mă privea pur și simplu cu dioptriile ei...

Prin ochii amândurora un crug magnetic trecea

cu centrul pe-o boabă de oxigen solid din văzduh...

Știma spunea dincolo de simțire și sentimente

iar mama îmi transpunea în simțire în sentimente:

"Ochii tăi vor primi într-o seară ca lacrimă

și vor da într-o dimineață ca plâns

chiar stânjenelul acela de susur albastru de sub talpa ta

reavănă și zvântată-n același pas..."

Donau! Donaris! Dunai! Istru! Danubiu!...

Prin iulie- cearcăn de-adolescență jilav întins pe retină,

parhelii de manifeste luminoase forfolind pe meninge,

aduceri aminte până la ajunul secundei-

replexele acestui Aval Năvalnic Polinominal:

raze-tiz raze-sosii raze-pandant cu broboană de hidrosferă în vârf:

inundă toată fațada Orașului-Port!...

Poseidon și-a decupat sinea terestră din dulbiniș

lăsând un gol stătător

de forma boiului său

            în cuprinsul marii cursivități.

Înotătorii-l identifică părelnic din ev în ev

            cu premoniția săltată peste-orizont.

Talazurile și alte pachete de unde căzute din cer

de 2000 de ani îl tot ocolesc.

Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...

Apele sunt fără zeu. Dar nu le lipsește entelehia!

Fruntea mea străvezie (osul- un fierbinte display)

transmite-n direct belvederea. Și consecința.

În zori în amurguri- culorile lor

parafrazând spectrul

            s-au și depus nimbo-stratus

                        în ouă și lapți-

când peștii se luminează unii pe alții cu noițele de pe solzi,

când pescărușii caută plasmă pătrunzătoare

pentru o siluetă mai proprie

să umbrească până la miez cu ea obiectele riverane.

răsfrângerea solară de pe Istru se-ntrepătrunde

cu răsfrântul selenar de pe Danubiu pe toată fațada Orașului-Port!

Martori, câți sunteți, escaladați-vă reveria...

Și... brusc... în centralul toi de iulie din Dragoba-City

între chindia întâia și chindia a doua circadiene,

când sufletul năierilor vii și-al năierilor morți

miroase la fel de puternic a floare de tei

un miraj colosal:

Dunărea-ntreagă planează deodată razant

curge deodată silențios

pe deasupra noastră- a tuturora!...

Nadirul din fluviul aievea

și cu-asteriscul zenit

                        din halucinarul! magicul fluviu!,

mișună radiind inflamabil vipie-contrapunct

pe șira spiritului Celor-cu-benghi-istoric-de-Aici!...

Valurile-Vii s-au dedublat și ele. Văzum:

vehicul de cărat penlumina la Cei Asemenea Nouă,

vehicul de transportat stigmatul sonor

de la un timpan droaia de decibeli

                        la un altul noianul de decibeli...

Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...

Danubienii clironomi- ce hărăzire neaoșe au, ce noroc-

își moștenesc fenomenul din tată în fiu

ca pe-o transcendență de Neam!...

Pentru peștii cu cap de om de Aici

                        proverbul nu-și mai cântă-nțelesul...

Nimfa se făcea că se uită în altă parte (în vacuum?!),

                                                            dar ce vedea

era dintr-o teribilă acvamație. Spunând, vai,

dincolo de suspin de îngrijorare de of,

iar mama transpunând cu suspin cu îngrijorare cu of;

"Cine rupe cu-această Rosă-de-Isvoare

o rupe cu veșnicia!...

Cel ce se ferește de gherdapuri în exercițiul neptunic

e numai săracul-cu-apa!...

Cine atinge cu-nvergura brațelor sale ambele maluri

punându-și inima drept geamandură în sfor

acela merită Fluviul!..."

Apoi Ondina spuse și mama transpuse-nsfârșit:

cu ghiotura exprimând, nici o iotă înțelegând:

"Numai Plexul Abscons al fluviului însuși

mai scutește durata noastră și-a voastră de timpii ei morți-

care sfidează până și sacadanta-nșirare de date

ce pot istoriza pe sărite eternitatea!..."

"Ah: destui ani s-au pliat pe nahlapi și brizați

de când am primit ca pe-o muzică doar!...

Asigurat azi de răsunetul său pe curenți din sens

mă întreb: ființele mirifice

suferă oare și ele dragele! scumpele!

de grand mal du fin de l’eternite?!..."

Parcă le văd:

Mama sfințește Dunărea, binesemnificând-o

cu mâna dreaptă muiată-n fotoni aglomerați

                                    ca într-un căuș de galben polen.

Semnul lui Sabasios i-a electrizat degetele cruciș !...

Dunărea o sfințește pe mama

c-o revărsare-fantomă pe umărul ei. Rudeniile Rusălci

absente numai câteva clipe din Ucronia

împroșcându-mă din belșug, se descarcă (poate pe veci)

de greul de vlaga de zbuciumul aparenței !...

Dispariția Lor

lasă mediul cu o pală de vibrații mai puțin legendar.

Mama-Nereidă Mamă-Stimă Mamă-Nimfă Mamă-Odihnă

câteodată îmi țiuie gura de-atâta muțenie

                                    în neantul cu pereți de abis !...

Stăm între Luna învederată

   și-o Lună și mai adevărată

numărând câte umbre de trup și câte umbre de suflet avem !

Stăm între Soarele-adevărat și-un Soare și mai învederat

numărând câte umbre de trup și câte umbre de suflet avem.

Îmi aprind "faza mare"-a privirilor !

                                                                                    Miraj

colosal: ca printr-un farmec ce desferecă

                        sinapsa de fier folozofal a minunii

desprinzându-se de sine lin și trecând

prin cea mai tulburătoare vamă de simetrie

Dunărea-ntreagă

                                                planează deodată razant

curge deodată silențios

pe deasupra noastră- a tuturora !!...

(Primăvara 1987)

Sfidarea spirituală

(instant-poem)

Sufletul meu încă duhnește a trup. Aleluia.

Sufletul meu încă duhnește-a suflet. Amin.

Munții tot bătându-se-n capete

se vor transforma oare-n prundiș noosferic?!

Dacă mă dau peste cap- ca-n povești- și mă fac

nevăzut, cam princotro mă puteți regăsi?!

Materia în cinci colțuri a Lumii

are oroare de golul din Spațiu.

(Și câte albastre mostre de goluri nu sunt...)

Anti-materia are oroare de plinurile Mundane

cu priză directă la Timp.

(Și câte eșantioane roșii de plinuri u sunt...)

Pământul în contact cu Cerul

la fanta de oglindire dintre contrariile de veci:

o pleavă!- de funiginei cu greutatea atomică zero-

ce se depune pe retina mea, producându-mi

fosfene de-o spectrală coloratură,

ce se depune pe timpanul meu, producându-mi

acufene de-o spectrală audiență!

Mă doare locul din Magna Mater

unde-am sălășluit nouă eternități.

Pe-aici, prin această Parte a Universurilor- iată,

adresa unei stele (de magnitudinea unui număr mirabil)

                                    trebuie s-o căutăm în Neant-

nici nu te naști bine, nici nu înveți bine

să vorbești sau să taci, că îndată

(asta-nseamnă: "a doua zi după tinerețe")

și se și umple gura cu neutroni...

Instant- poem

(sentimentul- puseu)

Caise-meteoriți- Caiseidele!- cad oblic în vicinale

fântâni înmiresmându-le creștetul curgător...

Melci cu cochilii ca elitrele de bondar

trag benzi lăptoase de uncrop genuin

                                                peste pulpe de nimfe...

Da: și vara (aceasta!) intrând în secol, oho,

                                    de-a răulea? de-a binelea?,

dintr-o centripetă amploare a Dez-Amăgirii...

Barza casei își lansează dis-de-dimineață

volantul nr.3 – norocul devine Spațiu...

Proferări de ursitoare locvace urmează a-și adeveri

                                    la răspântii de sens coerența!

Un ogar perplex latră la pepeni galbeni

de pe lavița din șopronul- refugiu de sud al bostanei

ca la o Lună cu parselenii aidoma de jur-împrejur...

(Matriarhă, tu binecuvântezi în limba iasomiască

tufa-nflorită a doua oară-n același an

                        dintre tine și ego-proiecția ta sânziană...).

Oh, da: și vara (aceasta!) sosind pe adresa noastră

dintr-o implozie profundă a Dez-Amăgirii...

Protuberanța imperială a Soarelui Helios

                                    atinge Lumea în dreptul meu!

Vasăzică ar trebui

să simt: să controlez: că trăiesc pur și simplu!

Dar...nu! Totuși...nu!...

Ceva-Cineva din mine îmi dă sentimentul-puseu

că țin (acuma) de-o supraviețuire,

                                    c-am supraviețuit-

pe cont propriu? pe seama tuturora?

                                    ...unui dezastru...unei urgii...

cu sediul în Paradis!- 


 

@Texte culese și selectate de Simona Toma.