Poemele lui Simón Ajarescu publicate în "Noduri și Semne", Nr.16, 1990

Poetul Simón Ajarescu debutează exploziv în literatura română pe crugul anului de grație 1969, inițiind, alături de Nichita Stănescu, o adevărată revoluție: sintagma conceptuală. Critica literară îl definește, în acea perioadă, ca una dintre cele mai promițătoare și fascinante personalități ale tinerei poezii românești, alături de tânărul debutant Nichita Stănescu. Marginalizat printr-un joc criminal al politicii și istoriei comuniste, Simón Ajarescu este cantonat ulterior într-un forțat exil spiritual; pe ultimii opt ani, poetului i-a fost interzis dreptul de publicare…

Artistul Simón Ajarescu definește un spațiu mitic, mitologic, arhetipal. Construcția oniricului și a legendei este realizată atent, vertical, din timpul metarealității, din materialul științei. Lucrarea prezentată în această pagină (un microunivers în perpetuă geneză) confirmă valoarea și profunzimea scrierii sale. "Dunărea-ntreagă planează deodată razant/ curge deodată silențios/ pe deasupra noastră- a tuturora !!..."

                                                                                                                              Dan Manole

Fenomenul moștenit

(metaîntâmplare)

                                    Lui E.T.!

Vara glisând: verde dinspre teișuri

                                    ce țin lunca-n creștet și-n briză,

verde-nspre niscai sălcii fluide- vara glisând

pe Linia de Univers a solstițiului riveran.

Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...

La vadurile voastre (spații du-te-vino pentru eroizi

și eroi) se mondializează anti-lumile...

Dintotdeauna odinioară pentru totdeauna cândva

e picătură de apă "D" valorează cât o picătură de sânge.

Rudeniile apei- proiecții ale promontoriului nostru adânc

îndreptat acut către un larg de purpură retiniană-

deplasându-se pe bază de anafor

absorb materie dimprejur până la apariția lor în mediu!

Ultima ipostază care li se vedea (ultravioletă și-ovală)

în priveliștea dintre ochi și alt ochi

era filmul de neuroni flotanți de pe cap...

Soră heterogenă mama cu toate Rusălciile!...

Într-o zi au început să-și pună la lucru aureola.

Fecior mezin m-au supus, doamne, fără cruțare

la "proba apei": să pășesc pe luciu trei stânjeni măcar

satisfăcând criteriul mezinității...Zânele-mătuși

se făceau că se uită în altă parte...(în vid?!).

Nenereida mi-a spus spus dincolo de gând și cuvânt:

"Și cel mai umil val din blânda stihie pe care calci apăsat

fără să te scufunzi în incinta lichidă a zării de dedesubt

va contribui, prâsleo, la diluviu și la potop... "

Priveam la mama cu dioptriile astronomice ale visului.

Mama mă privea pur și simplu cu dioptriile ei...

Prin ochii amândurora un crug magnetic trecea

cu centrul pe-o boabă de oxigen solid din văzduh...

Știma spunea dincolo de simțire și sentimente

iar mama îmi transpunea în simțire în sentimente:

"Ochii tăi vor primi într-o seară ca lacrimă

și vor da într-o dimineață ca plâns

chiar stânjenelul acela de susur albastru de sub talpa ta

reavănă și zvântată-n același pas..."

Donau! Donaris! Dunai! Istru! Danubiu!...

Prin iulie- cearcăn de-adolescență jilav întins pe retină,

parhelii de manifeste luminoase forfolind pe meninge,

aduceri aminte până la ajunul secundei-

replexele acestui Aval Năvalnic Polinominal:

raze-tiz raze-sosii raze-pandant cu broboană de hidrosferă în vârf:

inundă toată fațada Orașului-Port!...

Poseidon și-a decupat sinea terestră din dulbiniș

lăsând un gol stătător

de forma boiului său

            în cuprinsul marii cursivități.

Înotătorii-l identifică părelnic din ev în ev

            cu premoniția săltată peste-orizont.

Talazurile și alte pachete de unde căzute din cer

de 2000 de ani îl tot ocolesc.

Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...

Apele sunt fără zeu. Dar nu le lipsește entelehia!

Fruntea mea străvezie (osul- un fierbinte display)

transmite-n direct belvederea. Și consecința.

În zori în amurguri- culorile lor

parafrazând spectrul

            s-au și depus nimbo-stratus

                        în ouă și lapți-

când peștii se luminează unii pe alții cu noițele de pe solzi,

când pescărușii caută plasmă pătrunzătoare

pentru o siluetă mai proprie

să umbrească până la miez cu ea obiectele riverane.

răsfrângerea solară de pe Istru se-ntrepătrunde

cu răsfrântul selenar de pe Danubiu pe toată fațada Orașului-Port!

Martori, câți sunteți, escaladați-vă reveria...

Și... brusc... în centralul toi de iulie din Dragoba-City

între chindia întâia și chindia a doua circadiene,

când sufletul năierilor vii și-al năierilor morți

miroase la fel de puternic a floare de tei

un miraj colosal:

Dunărea-ntreagă planează deodată razant

curge deodată silențios

pe deasupra noastră- a tuturora!...

Nadirul din fluviul aievea

și cu-asteriscul zenit

                        din halucinarul! magicul fluviu!,

mișună radiind inflamabil vipie-contrapunct

pe șira spiritului Celor-cu-benghi-istoric-de-Aici!...

Valurile-Vii s-au dedublat și ele. Văzum:

vehicul de cărat penlumina la Cei Asemenea Nouă,

vehicul de transportat stigmatul sonor

de la un timpan droaia de decibeli

                        la un altul noianul de decibeli...

Donau! Donaris! Dunai! Dunăre! Istru! Danubiu!...

Danubienii clironomi- ce hărăzire neaoșe au, ce noroc-

își moștenesc fenomenul din tată în fiu

ca pe-o transcendență de Neam!...

Pentru peștii cu cap de om de Aici

                        proverbul nu-și mai cântă-nțelesul...

Nimfa se făcea că se uită în altă parte (în vacuum?!),

                                                            dar ce vedea

era dintr-o teribilă acvamație. Spunând, vai,

dincolo de suspin de îngrijorare de of,

iar mama transpunând cu suspin cu îngrijorare cu of;

"Cine rupe cu-această Rosă-de-Isvoare

o rupe cu veșnicia!...

Cel ce se ferește de gherdapuri în exercițiul neptunic

e numai săracul-cu-apa!...

Cine atinge cu-nvergura brațelor sale ambele maluri

punându-și inima drept geamandură în sfor

acela merită Fluviul!..."

Apoi Ondina spuse și mama transpuse-nsfârșit:

cu ghiotura exprimând, nici o iotă înțelegând:

"Numai Plexul Abscons al fluviului însuși

mai scutește durata noastră și-a voastră de timpii ei morți-

care sfidează până și sacadanta-nșirare de date

ce pot istoriza pe sărite eternitatea!..."

"Ah: destui ani s-au pliat pe nahlapi și brizați

de când am primit ca pe-o muzică doar!...

Asigurat azi de răsunetul său pe curenți din sens

mă întreb: ființele mirifice

suferă oare și ele dragele! scumpele!

de grand mal du fin de l’eternite?!..."

Parcă le văd:

Mama sfințește Dunărea, binesemnificând-o

cu mâna dreaptă muiată-n fotoni aglomerați

                                    ca într-un căuș de galben polen.

Semnul lui Sabasios i-a electrizat degetele cruciș !...

Dunărea o sfințește pe mama

c-o revărsare-fantomă pe umărul ei. Rudeniile Rusălci

absente numai câteva clipe din Ucronia

împroșcându-mă din belșug, se descarcă (poate pe veci)

de greul de vlaga de zbuciumul aparenței !...

Dispariția Lor

lasă mediul cu o pală de vibrații mai puțin legendar.

Mama-Nereidă Mamă-Stimă Mamă-Nimfă Mamă-Odihnă

câteodată îmi țiuie gura de-atâta muțenie

                                    în neantul cu pereți de abis !...

Stăm între Luna învederată

   și-o Lună și mai adevărată

numărând câte umbre de trup și câte umbre de suflet avem !

Stăm între Soarele-adevărat și-un Soare și mai învederat

numărând câte umbre de trup și câte umbre de suflet avem.

Îmi aprind "faza mare"-a privirilor !

                                                                                    Miraj

colosal: ca printr-un farmec ce desferecă

                        sinapsa de fier folozofal a minunii

desprinzându-se de sine lin și trecând

prin cea mai tulburătoare vamă de simetrie

Dunărea-ntreagă

                                                planează deodată razant

curge deodată silențios

pe deasupra noastră- a tuturora !!...

(Primăvara 1987)

Sfidarea spirituală

(instant-poem)

Sufletul meu încă duhnește a trup. Aleluia.

Sufletul meu încă duhnește-a suflet. Amin.

Munții tot bătându-se-n capete

se vor transforma oare-n prundiș noosferic?!

Dacă mă dau peste cap- ca-n povești- și mă fac

nevăzut, cam princotro mă puteți regăsi?!

Materia în cinci colțuri a Lumii

are oroare de golul din Spațiu.

(Și câte albastre mostre de goluri nu sunt...)

Anti-materia are oroare de plinurile Mundane

cu priză directă la Timp.

(Și câte eșantioane roșii de plinuri u sunt...)

Pământul în contact cu Cerul

la fanta de oglindire dintre contrariile de veci:

o pleavă!- de funiginei cu greutatea atomică zero-

ce se depune pe retina mea, producându-mi

fosfene de-o spectrală coloratură,

ce se depune pe timpanul meu, producându-mi

acufene de-o spectrală audiență!

Mă doare locul din Magna Mater

unde-am sălășluit nouă eternități.

Pe-aici, prin această Parte a Universurilor- iată,

adresa unei stele (de magnitudinea unui număr mirabil)

                                    trebuie s-o căutăm în Neant-

nici nu te naști bine, nici nu înveți bine

să vorbești sau să taci, că îndată

(asta-nseamnă: "a doua zi după tinerețe")

și se și umple gura cu neutroni...

Instant- poem

(sentimentul- puseu)

Caise-meteoriți- Caiseidele!- cad oblic în vicinale

fântâni înmiresmându-le creștetul curgător...

Melci cu cochilii ca elitrele de bondar

trag benzi lăptoase de uncrop genuin

                                                peste pulpe de nimfe...

Da: și vara (aceasta!) intrând în secol, oho,

                                    de-a răulea? de-a binelea?,

dintr-o centripetă amploare a Dez-Amăgirii...

Barza casei își lansează dis-de-dimineață

volantul nr.3 – norocul devine Spațiu...

Proferări de ursitoare locvace urmează a-și adeveri

                                    la răspântii de sens coerența!

Un ogar perplex latră la pepeni galbeni

de pe lavița din șopronul- refugiu de sud al bostanei

ca la o Lună cu parselenii aidoma de jur-împrejur...

(Matriarhă, tu binecuvântezi în limba iasomiască

tufa-nflorită a doua oară-n același an

                        dintre tine și ego-proiecția ta sânziană...).

Oh, da: și vara (aceasta!) sosind pe adresa noastră

dintr-o implozie profundă a Dez-Amăgirii...

Protuberanța imperială a Soarelui Helios

                                    atinge Lumea în dreptul meu!

Vasăzică ar trebui

să simt: să controlez: că trăiesc pur și simplu!

Dar...nu! Totuși...nu!...

Ceva-Cineva din mine îmi dă sentimentul-puseu

că țin (acuma) de-o supraviețuire,

                                    c-am supraviețuit-

pe cont propriu? pe seama tuturora?

                                    ...unui dezastru...unei urgii...

cu sediul în Paradis!- 


 

@Texte culese și selectate de Simona Toma.