Metapoveste de Victor Clilincă

Zmeul cel de trei ori îndrăgostit

A fost o singură dată, ca niciodată, dar dacă n-ar fi fost, tot ar fi povestit careva, un împărat care avea trei fete, mai dragi decât râmele pentru pescar într-o zi bună de pescuit. Căci împăratului tare-i mai plăcea să pescuiască, câtu-i ziua de lungă, iar treburile împărăției rămâneau cam alandala, iar prințesele se plictiseau singure, fiind ținute departe de ochii supușilor, crescute după perdea, nici soarele să nu le bată și să nu le ia valul. Dar ele abia așteptau să fie răpite...Mamă nu mai aveau. De ieri, căci ce împărăteasă rabdă să nu-și vadă soțul cu anii, sau să-l vadă numai dacă se duce frumușel după el la pescuit? Ar fi plecat dumneaei mai demult, dar Împărăteasa era de celea care zic: "Nu lăsa pe mâine ce poți face poimâne!" Bărbată-său, stricat oricum la urechi de vorbele nevesti-sii, mai strigă el o dată- de două ori "Bă, Lăcăreală, unde ești, vino să te ivești!", apoi uită...

Ilustrație de Victor Cilincă

Într-o bună dimineață, se întâmplă să treacă prin împărăție, chiar prin dreptul perdelelor celor trei prințese, un zmeu cu trei capete. Capul mai mare, întâiul născut, își spunea Paratrăsnet, pentru că nu-i plăcea cum îl alinta mă-sa: Bebe- era prea mare! Mare și (cam) prost! Dar un prost, dacă are și mușchi pe el, nu recunoaște că e prost. Așa că el poruncea capetelor frățești mai tinere puțin decât el: capului mijlociu, Floricel, supus oricum de felul lui, tăntălău și el, mai puțin celui mic, numit Prâsculeț, viclean ca o domniță și iute la minte ca o piatră din ălea cu care faci "broasca" pe lac...

Cum fuseseră ele fetele crescute cu grijă, după perdea, vezi bine că nu se mai uitaseră până atunci la alt zmeu, darămite să vadă picior de bărbat; în fond, cam același lucru, dacă vrei să ții fetele departe de cele rele...

-Oare cine ne pândește de după perdea?, se întrebă capul cel mare și băbălău, atunci când trecură prin dreptul geamului cel gros.

-N-n-nu se vede nimic, îngână cel mijlociu.

-De ce nu aruncați cu o piatră, să vedem?, le spuse cel mic, făcându-se apoi că se uită în altă parte, nu de alta, dar să nu creadă cineva că și el a aruncat cu pietre: nu-i frumos!

Ăl mare, mușchiulosul, avea parcă patru capete proaste în capul acela al lui și cu toate gândea și gândea, de i se fărâmița gândul ca pudra de cafea împrăștiată de vântul de septembrie: nu rămânea nimic, degeaba se chinuia să gândească! Când se hotărî ce-i de făcut, dădu un cot capului mijlociu, care îndată și aruncă o piatră. Că la aruncat pietre, atunci când îi spuneai să arunce, era bun!

Geamul se făcu țăndări de dinafară și cele trei capete, după ce se speriară un pic, văzură de îndată trei prințese-prințesuțe, speriate, supărate, una mai frumoasă decât alta și ultima deșteaptă foc.

Cea mai mare codană, Fifuca, nu știa nici măcar că dacă mergi fără umbreluță la cap, te uzi și la picioare. Era însă atât de arțăgoasă, încât nici nu-ți venea s-o întrebi dacă se gândește ori nu la ceva. Coada și-o împletea, panglici își punea, cu parfum pe deasupra se dădea, dar nu știa decât de frica scatoalcelor apăsate, de cozi trase bine, de "șuruburi" prin păr sau "castane", de bobârnace-n nas sau gâdilici până la lacrimi, că așa se învățase tată-su să mai scoată ceva cu binele de la ea. În rest, nu!

Cea mijlocie, Chivuca, parcă era o coțofană. Când vedea ceva strălucitor, musai îi trebuia și ei să-și pună la gât, la încheietură ori la gleznă, ori să-și coase pe mânecă! Ca să nu mai spun că poftea prăjituri!...Și pești prăjiți!...

Cea mică era cam urâțică, dar zâmbea galeș, te uimea când cu o poezie bine țintită, de-ți cânta sufletul ca mandolina de seară ori îți spunea, așaaa, ce bine-ți șade cât ești mata de urât (dacă erai cam urât) de te treceau apele de fericire, sau șoptea uneori, când avea ea un interes, dulce ca acadeaua deja începută și cânta numai dacă era lumina mică, s-o zărești pe prințesă printre umbre și să-ți imaginezi ce frumoasă e...În rest, dacă o cunoșteai mai îndelung, era și ea prințesă ca prințesele: numai mironoseli! Ochii îți spuneau: "apără-mă", că sunt slabă, buzele îți spuneau: "luptă-te pentru mine", că sunt aici, lângă tine, mâinile te implorau: "păzește-mă", că sunt prețioasă! Dar glasul nu zicea nimic, ca să nu poți spune după aia că ea a zis!

Chestia e că toate trei capete ale zmeului- da’ toate, toate!- se îndrăgostiră aproape în același timp de cele trei prințese cucuiete. Mijlociul poate ceva mai încet, dar îi dete cot cel mic, ca să vorbească.

-Ia, ia te u-u-uită ce mai prințese!, se miră sincer Floricel, care nu văzuse la viața lui, deși nu fusese crescut după perdea, nici măcar o jumătate de prințesă.

-Frații mei s-au cam îndrăgostit, iar eu sunt la fel cu ei, le anunță, până să-și revină ei, Prâsculeț, capul cel mezin.

-Ar trebui să ne plătească mai întâi geamul, deschise gura Chivuța, cea mijlocie.

-N-auzi, că vor să ne ceară în sfârșit de mirese?!, spuse șoptit cea mare, Fifuca, deja lingându-se pe botic. Se și gândea cum o să-l dreagă ea pe zmeu cu scatoalce, "castane" și niscai gâdilici la tălpi, ca să se răzbune și ea pe cineva, că pe taică-su nu avea cum.

-Cum se poate așa ceva? Nicio persoană nu se poate îndrăgosti de trei fete în același timp! Nu e frumos!, le puse în vedere Mezinuca, care nu mai citise nicăieri despre un asemenea caz.

-Asta pentru că de obicei persoanele au câte un singur cap. Iar noi avem trei, iar fiecare cap face ce vrea el de capu’ lui, numai să nu ne de ape toți în gropi, explică imediat capul cel mic prințeselor. Rețineți: suntem trei capete vorbitoare, gânditoare și vesele, iar nu un singur zmeu morocănos! De ce să vă măritați cu trei prinți cu fițe, ca să vă despărțiți de casă, mergând în trei împărății diferite? Așa vom merge împreună tot timpul la teatru, la meci sau la picnic. Suntem trei, dragele mele!

-Eu zic să ne mai numărăm o dată, mormăi mijlociul, dând neliniștit din coada lor.

Fetele mai că ar fi vrut măritiș...Aia mai mare, Fifuca, se cam codea, de formă. Vezi dară, îi venea ei bine, se pare, Bebe-Paratrăsnet, dar oare se cădea să-i arate așa, din prima, că-i place numa’ de mușchii lui?

-Ia uite-aicea ce de mușchi babani!- se împăună chiar atunci Paratrăsnet, capul cel mai bătrâior. Că parcă ce-i trebuie unei prințese mari, decât să se făloșească bine pe la mese împărătești cu mușchii bărbățelului ei!

Al doilea balaur, Floricel, cam mutălău, pusese ochii pe fata mijlocie, Chivuța, blândă de n-o auzeai, ultima care răspundea în clasă la școală, dar una lacomă de inele, de bretele de brocart, de perle prinse-n aur și de aur scăldat în pietre, de lanțuri și de fuste ori prea scurte ori prea lungi, de pantofi cu tocul sus și de pălării cu pene scumpe. Și toate astea trebuia cumpărate- se înțelege, de tăntălăul de cap de zmeu, care nu se-ndura acum să spună "Nu!". Iar când el va deschide gura așa, înceeet, ca poarta cea grea a cetății, ca să se mire, ea îi va pune pe loc, la patefon, muzică voioasă, să-l ia de cap, și să-l împingă de la spate cum va voi ea, de să-i vină lui rău...

Cel mic doar se uită, cum știa el, în privirile celei mici, cum intră cuiul în ușa de brad: ușor îl vâri, ușor îl scoți, da’ rămâne urmă!

-Dar ești cam urâțel, dădu din cap Mezinuca, cea mai deșteaptă dintre trei, de nici n-ai fi zis, că nici nu prea ieșea în evidență.

-Este drept, acum ești frumușică, o să te cam arate lumea cu degetu’ când oi ieși cu mine pe stradă, dar or să treacă anii, frumusețea oricum se duce, câtă e, și n-o să mai rămână decât inima din noi, o asigură Prâsculeț, capul cel mic dar deștept al zmeului. Tu ai inimă frumoasă, eu am inimă frumoasă, cât despre chipuri- cum se scutură floarea, tot așa de repede trece și frumusețea! Uite de-o pildă la mama noastră: Baba Cloanța- o știi, c-o știu până și copiii!- a fost și Miss Pădure la vremea dumneaei, când era codrul pădurice și-i erau ditai negii de azi doar alunițe dulci, cât vârful de ac... O chema exact Cosânzeana, era mai frumoasă ca soră-ta cea mare și-a luat-o de nevastă un fraier de Făt-Frumos. A ținut-o el bine închisă în casă, după perdea, cam cât i-a trecut ei frumusețea, să n-o răpească cumva vreun balaur de atâta frumusețe. El mai mult lipsea, iar când nu lipsea, de la o vreme mai mult căsca. E drept, n-o păruia și n-o trăgea de cozi și n-o gâdila rău...decât doar duminica, când se întorcea de pe la Grădina Ursului, de la petreceri cu harapi albi. Când i-au trecut nurii, i-a lăsat și el mamei ușa deschisă, da’ pas să mai oprească pe-acolo vreun balaur ori zmeu frumușel! Și nici cărți nu știa muma mea ș-a pădurii să citească, să-i mai treacă timpul. Mai bine se lăsa răpită, la vreme, de-un balaur cinstit și cu plăcere de carte, s-o învețe măcar ceva modern...

Dar iată, cum stăteau ei așa de vorbă, încă fără folos, trecu pe acolo parcă fără treabă Făt-Frumos, anume trimis de tatăl fetelor, să se uite și el prin glasvand, să se mai uite și el pe după perdea și să vadă adică dacă i-o place vreuna. Cum îl văzu pe zmeul cel cu trei capete, băiatul se și burzului, căutând paloșul prin bagaje. Capul cel mare, Bebe, îi dădu cot mijlociului să tacă naibii din gură, că Floricel și deschise urât gura, să se stropșească la Făt-Frumos. Pentru voinic nici nu fu o problemă să taie un cap mijlociu de zmeu. Dar Paratrăsnet, supărat, odată își umflă mușchii a harță și se ridică pe vârfuri, fulgerându-l din priviri pe Făt-Frumos, care, harști!- îi tăie capul lesne, ca și pe primul, căci obișnuia să umble un paloșul ascuțit la el. Și se pregătea voinicu’ să mai taie și ultimul cap, să se scape de-o grije, când cap-mezinul îl trase de mânecă:

-Pardon, nene, câte prințese îți trebuie matale ca să faci o nuntă ?

-Păi, una, nu ?, răspunse cuviincios voinicul.

-Păi, vezi ? Ia o prințesă de nevastă, și tot mai rămân două. Eu l-oi plânge pe fratele nostru nerod și cel băgăcios și-apoi om face nuntă, și eu și matale. Și n-o să-ți pară cu regret, că n-am văzut până acu’ prințese care să nu-și lase mâna cu jumătate din împărăție.

Așa și făcură: prințesa cea mare, Fifuca, îl luă de soț pe Făt-Frumos și se bătură și se gâdilară în parte toată vara și în verile următoare, ba și primăverile, toamnele și iernile care veniră, că amândoi erau țâfnoși. Cea mică, Mezinuca, se mărită pe dată cu Prâsculeț, că tot rămăsese el, ca un zmeu normal, cu un singur cap, urâțel, da’, vezi bine, mai deștept cât unul cu trei. Iar mijlocia, Chivuța, rămase pe capul lui tată-său, împăratul, să-i cumpere adică dumnealui zdrăngănele și sclipici și panglicuțe. Doar că omul nu mai avea cu ce: cele două jumătăți de împărăție le dădu celor două fete măritate, așa cum era trendul, da’ și datina.

Așa că Împăratul și fata lui cea mijlocie trăiră de atunci din pescuit. El pescuia, ea curăța solzii, care tare mai străluceau !