O povestire trimisă de Victor Cilincă de pe malul vienez al Dunării

RĂTĂCITUL

(Slove de post)

“Acolo, romanii creştini, ascultând predica Apostolului Petru, au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Şi aşa, cartea sa este Evanghelia lui Petru, dar scrisă de Sfântul Marcu, învăţăcelul său”…

Dară boier Arapu găsi într-o dimineaţă, lângă ieslea cailor, o terfeloagă grecească cu vieţile sfinţilor. Îndată se şi făcu galben cum e ceara şi răcni după ajutoare. Când se arătară cele câteva slugi aflate în acel ceas la rânduit trebile de prin curte, boierul le arătă terfeloaga, fără să pună mâna pe aceasta, de parcă ar fi fost atinsă, cumva, de duhul cholerei: „Cine oare a adus aice acest ceaslov, coriţachi-mu?!” – întrebă domnia sa o singură dată. Iară nimene nu cuteză să spuie, ori nu ştia ce însemnătate aveau foile acele şi cine le lepădase. Sluga Marcu, care tocmai se înturna cu două părechi de hamuri şi o şa bătute în ţinte de aramă, ca la şaua lui Ducipal, veni să se plece: „Ceaslovul meu îi, Măria-Ta!”, recunoscu el.

„Aha”, spuse boierul şi îi făcu semn unei slugi să rădice cartea şi îi porunci scurt din degete supărate Marcului să îl prea urmeze în canţilerie. Nu lăsă pre nimeni altăcineva să le vină pe urme, ba chiar o şi ocărî pe Frusina cea fără de glagorie, săracă să fie şi de păcate, care tocmai deretica prin tinda conacului boieresc.

În încăperea de taină unde boierul scria uneori însemnări, nota ţifrele şi tocmea pitace, sluga mărturisi toată tărăşenia. Cum, în fiare fiind, aruncat adecă în beciul pentru hoţii de cai al boierului, în care doar un ceas pe zi pătrundea Dumnezeu cu lumina sa, anume printre doi nuci strâmbi, intrase în vorbă cu diacul care primise găzduire vara trecută pe la moşie. Unde stătuse aproape toată vara, cerşind odihnă, înainte de a pleca spre o stăreţie depărtată. Şi diacul, tot auzând el de jos, den întuneric, oftaturi de ţi se rupea de tot inima, intrase în vorbă cu robul, prin surpătura den perete prin care pătrundea şi Dumnezeu pe la amiază, când avea şi Dumnealui vreme, poleind beciul fără ştirea Măriei Sale. De ziceai că-i mai bogat în aur şi odoare decât tronul împărătesc de la Ţarigrad. Şi, ca să-i fie totuşi de alinare, învăţatul îl învăţase buchile pre cel care, credea învăţătorul, urma să-şi petreacă tot restul vieţii acolo, sub pământ, vizitat numai vara, şi numai câte un ceas pe zi, de lumina când galbenă, când aurie, a Domnului. Şi o dată pe zi, diacul îi strecura şi câte o coajă de mesteacăn pe care scrijelise câte un semn, unul singur, pre care robul fără altă muncă îl deprindea a-l scrie aidoma, cu scârnă - destulă la îndemâna sa - în cel mult o săptămână. Buchii ca nişte şerpişori încolăciţi la soare, altele ca un sceptru mândru, îmbrăcat în iederă, altele din jumătăţi egale de inele, ca nişte catarame de şa arăpească, fură lesne de deprins toată vara, mereu ziua până ce intra iar lumina cea aurie sau galbenă şi nu mai vedea literele de atâta strălucire... În întunerec, o brumă de lumină îi era de ajuns pentru câte un semn. Mai greu - şi atunci trebui să se obicinuiască el şi cu raza Domnului – fu atunci când se înmulţiră blestematele de buchii… Că unele lângă altele aveau alte înţălesuri decât altele lângă unele, asta fu cel mai greu de priceput, iar cetitul nu se putu fără cartea pe care diacul i-o lăsă apoi pomană, dară cu încă părere de rău că se desparte de ea... Din cartea cea sfântă, pe care streinul îşi făcuse mare pomană să i-o lase, Marcu află că este pre voia Domnului ca el să sufere prigoniri pe lumea aiasta, spre a sta apoi fără supărare şi îndestulat în suflet lângă sânul sfinţilor atunci când se va petrece şi el pe cea lume, întocmai ca vodă Ioniţă – iertată să ne fie asemenarea şi să nu ne audă nimene de aşa vorbe proaste...

Căci se cuvine acu a aminti cu glas gios că hospodarul ţărei, Ioniţă Vodă se prăpădise vara ailaltă, în sfârşit, cam prea de moarte bună. Înainte vreme, mazilirea domniei sale, după tot binele făcut ţării şi multa credinţă către luminatul sultan, îl făcuse pe domnitor să se sfârşească cam de inimă rea, sărman, în bejenie. Cel puţin aşa se zicea… După petrecerea voievodului la cele vecinice, postelnicul Velicu, credinciosul său, fugise în Lehia şi bine nu i-ar veni să se mai întoarcă… Se neliniştiseră apoi lucrurile la moşia postelnicului. Nimeni nu mai avu o vreme cui se-nchina. Şi cum se poate aceasta, slugă fără stăpân?! Oamenii se gândeau la tot ce putea fi mai rău: poate vor fi făcuţi robi şi vânduţi, poate vor fi risipiţi pe alte moşii, să nu-şi găsească omul soaţa şi aceasta pre fiii ei. Sau, şi mai amarnic, să rămână slobozi de capu´ lor, să nu aibă adecă nice cine le trage pălmi şi le dea tain sporit la zile mari şi să-i ierte când şi când de beţie şi lene...

Vodă Petriceico, noul domnitor de după Ioniţă Vodă, dădu poruncă să fie uitaţi toţi credincioşii răposatului domn. Pfiu – şi parcă nici n-ar fi fost! Mare slobozenie, mare îngăduinţă! Că dacă numai îi ierta, aceştia s-ar fi putut teme de vreo oarece poruncă tainică şi s-ar fi uitat mereu în urmă, de-ar fi rămas cu grumajii strâmbaţi. Aşa, umblau ca morţii, blagosloviţi rar de neamuri, da´ uitaţi de gâde…

La moşie la Breaza, pe care Petriceico o luase, ca pre multe alte moşii, aşa cum se şi cuvine, de la fugarul Velicu, vodă căftănise un nou boier, dintre bine credincioşii săi. Acesta, boier Arapu avea rude sus puse la Ţarigrad, se turcise la vreme, nu se ţinea nici de om prost, ba era chiar cu îndemânare în ale scrisului, de folos la o adică domnitorului şi niciodată lipsă din alaiul de întâmpinare a capuchihaiei întoarsă de la Constantinopole sau a vreunei înalte solii de la Fericita Poartă. Şi îi era de mare trebuinţă lui vodă câte unul aşa şi pe dincolo, cu carte multă, în acea ţară sărăcită, când bătea vântul de la Răsărit, de ştiinţa aceasta a buchilor, moşie cu oameni proşti de carte, dară zdraveni de muncă şi cu frică de Dumnezeu şi de vlădică.

Pe Marcu îl scoaseră din temniţă tot acum, din mila boierului Arapu şi den porunca Măriei Sale vodă Petriceico. Îi deteră şi o slujbă la cele grajduri, muncă uşoară pentru unul care trebuie să se obişnuiască abia cu lumina zilei. Marcu fusese sluga de taină a slugii de taină a boierului băjenit Velicu, cel care fusese sfetnic credincios lui vodă Ioniţă, acum dus la cele veşnice. Fără stăpân, Marcu pupă fără şovăială mâna noului boier şi îi jurui credinţă cu toată voia, vărsând şi câteva lacrămi. Şi nu se poate să nu fii, pre lumea aceasta, al cuiva, nu se poate să nu porţi credinţă şi nu se poate să fii fără Dumnezeu şi fără stăpân cu frică de Dumnezeu, da´ şi de necuratul!

De-acum gândeam că nu părea să ne mai pască nicio primejdie. Aflasem că Vodă nu avea ştire ca vreun boier hiclean să mai trimeată carte de taină la curtea Leahului, ori la cea a Muscalului, ori chiar Vizirului. Ştiutorii de carte erau toţi pe lângă Măria Sa ori ţinuţi la popreală cu pricini. Şi treburile rămân cum le-am apucat: aşa cum se prea cuvine, primim blagoslovenia de la Constantinopole, de la mare Patriarhul cel ortodox, facem crucile cum se cade, nu ca papistaşii, şi respectăm bunile înţelegeri cu Înalta Poartă, stăpână a Lumii şi a gurilor Dunărei…

Boier Arapu stătu acum mult pe gânduri, privind terfeloaga: iertarea robului nu mai putea fi luată înapoi, fără a se arăta astfel om şi boier lipsit de cuvânt şi de psihi. Nici nu se îndura să-l ucidă în taină pe omul încă verde, care îi era îndemânatec la trebi şi părea serv supus... Şi apoi, nu văzuseră prea destui ceaslovul, pentru ca să nu-i iasă vorbe, atunce când Marcu nu se va mai întoarce la slujba sa? Sau ce, oare să-i omoare pre toţi şi să-l lase doar pe Marcu de trebuinţă? O fi bun la dictare, dară cine să taie lemne şi să mulgă vacile, aşa nevolnic cum e după atâta popreală? Şi încă nu avea un om de taină, care să ucidă pentru el şi să tacă precum troiţa acoperită cu zăpadă noaptea, departe de călători... Ba chiar, ca s-o spunem pe cea dreaptă, acest Marcu, care arătase atâta credinţă boierului de dinaintea sa, poate să fi fost într-o zi cu credinţă numai bun tocmai pentru astfel de slujbe tainice şi pentru el, beizadea Arapu...

Viu, Marcu n-ar fi ajuns departe dacă ar fi fugit de pe moşie, nu puteam avea teamă de asta. Însă de alt lucru, mai cumplit, se temea boierul Arapu. Servul său, aşa umilit, cunoştea acum slovele întocmai ca unele beizadele domneşti trimise în taină să înveţe pe la frânci. Putea fi folosit dară de oarecine, la o adică, de bună voie, ori cumpărat sau căznit, spre a trimite carte de taină leahului, ungurului, muscalului, austrului ori la Ţarigrad chiar, despre cine ştie ce pâre veninoase. După care ar fi urmat scrâşnirea dinţilor, tăierea capului şi abia apoi cercetare, să se vază dacă e vinovat ori nu, dacă şi-a meritat adecă scurtarea de cap sau trebuie să scăpăm un biet oftat pentru sufletul său credincios lui Vodă şi înfricoşatului tron împărătesc... Dar putea scrie chiar el, Marcu, cine ştie şi cui, că doară fusese rob al duşmanului boier de dinainte, hicleanul Velicu! Ca să nu mai pomenim de niscai blesteme care pot fi scrijelate cu sânge sau licori puturoase şi strecurate în aşternut, pre dedesupt, ori pe sub perini, ori în fundu´ chemirului, spre a-l lovi pre boier cu brâncă, cu choleră sau cu tremurici de la ucigă-l toaca...

Cu blândeţe, boierul opri pentru folosul său acea carte sfântă, deşi acum el era, vezi bine, închinătoriu al lui Allah, slăvit în veci fie numele Lui! Dară cele sfinte sunt peste tot o apă şi un pământ, doar nu trebuie să pui cărţile cele sfinte una peste alta, ci în sipete deosebite.

Apoi, boierul se lumină şi îl puse pe Marcu să-l zugrăvească în vorbe cât mai amănunţite pre acel diac şi trimise degrabă zapciul şi doi ţigani care să-i ţie tovărăşie pre urmele acelui rar ştiutor de slove. Şi să-l îmbie pre acela, cu vorbe dulci, ameninţări şoptite, daruri poleite şi ceva mahmudele, să se întoarne adecă la moşie spre o scurtă lucrare ce-i face trebuinţă prea-cinstitului boier.

Îl aduseră grabnic. Diacul intră sfios în iatacul boierului. Văzu un bărbat cu ţeasta frumos rasă chilug pe sub calpacul înalt, cu capac alb, domnesc, cum n-avea voie nimene decât Vodă să poarte şi să-l vadă oarecine şi cu barbă de boier divanit, nu de boiernaş coclit ca domnia sa. Cu brâu lat de mătase cilibie, cu şalvari galbeni şi iminei cu vârful frumos întors înapoi, boier Arapu trebuie să-i fi părut diacului prea puţin călătorit întocmai de falnic ca şi Paşa de Vidin.

Mai întâi, boier Arapu ceru ştiutorului de carte să recunoască dacă el şi nu altul îi învăţase sluga meşteria cuvintelor aşternute în hrisov. Oricând putea porunci să-l aducă pe Marcu, să-i pună faţă în faţă şi acela, de groază, să-l prepună pe diac drept vinovat de o aşa fărădelege... Diacul plecă deci pe dată capul, cu umilinţă. Ce-o vrea Dumnezeu...

- Mă rog dumitate să-l dezveţi acum de acest dar nefolositoriu!, porunci însă boierul, aşezându-i în faţă opt pungi de galbeni zimţaţi, împărăteşti. Calpi, de bună samă - dar ce putea oare şti un biet diac, copleşit de atâta bunătate atunci când se aştepta mai degrabă să i se ia cu dărnicie, dacă nu căpăţâna, lumina ochilor, sau măcar să fie bătut cu vergile la tălpi şi pus în jug şi afumat cu ardei?

Diacul se bucură întâi de mărinimia boierului, însă pe dată sudoarea începu a-i curge groasă pe spete, ca sângele voinic din rana de iatagan.

- Dară poate, Măria Ta, să se mai întoarcă soarele de pe unde a venit, la Răsăritul Lumii?

- Vezi bine că şi mâni soarele tot de la Răsărit răsare!, spuse fără să se supere, dar apăsat, boierul Arapu. Aşa că face dumnealui soarele cumva, spre a se întoarce din nou la Răsărit, de vreme ce tot de acolo răsaie a doua şi a treia zi şi de când s-a făcut Lumea!

Diacul nu mai îndrăzni să-şi prizărească măcar glasul, ci se închină şi spuse, cu cumpătare, că dacă va voi să-i dea o pungă, numai o pungă, şi nu anume pentru el, netrebnicul, ci pentru sfântul lăcaş, se învoieşte la lucrare. Dară, fără să se mânie boierul pre el: nu va atinge cea pungă, până ce acest nemaipomenit dezvăţ nu se va făptui. Sigur, diacul îl putea învăţa pe Marcu să o facă pe slabul de minte, dar ar fi fost păcat în faţa lui Dumnezeu!

„Marcule, iată, ţi le arăt repede: o slovă semăna aşa bine cu atâte altele... Nu se poate să nu le greşeşti!” Şi Marcu se încordă să greşească, atunci când diacul i le arătă amestecate. Dară când fu întrebat pe nepusă masă, se încurcă rău şi spuse literele bine chiar şi-aşa, încurcate!

Dascălul începu atunci să-i bage în cap şi buchii arabe, latine, chirilice, gothice ori chiar cuneiforme. În acel talmeş-balmeş nu se poate să nu le-ncurci pe toate! Şi dascălul îl ascultă după alte câteva zile, în care Marcu nici nu mai fusese primit la munca grajdiului. Diacul îi făgădui câte o nuia la palmă pentru fiecare literă bine ţinută minte. Dară Marcu, cu umilinţă şi ruşine mare, plecă privirile şi întinse pălmile. Brazde mari se adunau în pălmi şi pe degete, dar netotul nu reuşea să nu-şi amintească slovele! Să nu spui că-I răutate?! Iară diacul se sfătuia cu sine şi nu ştia dacă să-l mai pedepsească pe grăjdar doar pentru literele elineşti, sau şi pentru cele arăpeşti, scandinave sau plăsmuirile egipţiene pe care i le băgase în cap ca să-l încurce şi să le uite pe cele vechi...

Diacul îndrăzni într-o zi chiar să-l tulbure pe boier, rugându-l cu ceriul şi pământul să primească, pentru proasta slujbă ce-o înfăptuia ca dezvăţător, să-i lucreze în schimb la grajduri, fără simbrie, alături de robul lui Dumnezeu Marcu, cel atât de prost...

- Ba să faci bine şi să-l înveţi dezvăţul!, porunci Arapu. Că, dacă nu, unul din doi va rămâne mai scurt cu un cap şi nu ştiu zău care din voi doi...

Cum Marcu tot nu uita, nărodul, buchile, dascălul aduse atunci la moşie un ceaslov greu, de matematici, pe care-l cără din greu, cu plăvanii de la monastire, acum boi evlavioşi, dară care, vânjoşi, opintiseră pe vremuri tunurile de tuci la asediul Cameniţei. Ştii că pentru o astfel de Scriptură îţi trebuie pieile chiar şi a trei sute de oi?

Diacul îl învăţa acum pe grăjdarul credincios despre unghiuri şi ţifre, diacul având grijă ca să nu pună litere în capul unghiurilor la exerciţii, ci semne oarecare, unele chiar deşuchete, uşor de amintit, ori tot ţifre. Dar Marcu le învăţă, hicleanul, şi pre acelea! Ba chiar spunea, împieliţatul, cum că buchile îi vin acum mai uşor şi mai mângâitor, după ce s-a luptat cu ţifrele romane, ca nişte litere, şi cele arabe, mai rotunjoare… Erau întocmai literele acelea, fie ele elineşti, arăbeşti ori nemţeşti - găsi el cu cale să desluşească - întocmai ca mâncarea de post, care nu-ţi vine înapoi, de faţă cu bucatele grase şi aţoase, cu multe cărnuri grase, ale matematicei, dară şi astronomiei, care urma să fie predată şi ea ticăloasei slugi.

Şi cum netrebnicul de Marcu tot nu se învrednicea să uite pentru stăpânul său, sau măcar de mila diacului, care îi făcuse bine cândva, pre când el părea sortit temniţei veşnice, învăţatul căzu pre gânduri mai multe nopţi, fără odihnă. Şi într-o dimineaţă, privind el prin borta neagră a unui bordei, văzu cum o babă dă plodului un leac, apoi iute o lingură de miere sălbatecă, adusă de mă-sa den pădurea boierului. Da, leacul amar se dă împreună cu dulceaţa, altfel, oricât de bun tămăduitor ar fi acesta, cin´ să se încumete să-l beie?!

Diacul îl sfătui atunci şi pe Marcu să nu se gândească numai la buchii, ele singure, atunce când plănuia să şi le şteargă din minte. Nu! Vrei să uiţi slova „alfa”? O întovărăşeşti dară cu o mare pierdere pe care vrei asemenea ca să o dai uitării. Că nu e om să nu-şi fi pierdut o rudă dragă... Sau, vrei să uiţi „omega”? Te gândeşti la aceea, dar şi la mânia pe care ai simţit-o cândva împotriva soaţei, atunci când, în temniţă fiind, ţi-au spus că a plecat în căruţa unui arnăut trecător pe aici spre slujbele Domniei... „Beta” poate fi şi dumneaei uitată, odată cu ruşinea pentru vre-un prieteşug călcat. „Gama”? Cum să n-o uiţi, gândind-o odată cu gustul foamei de temniţă? Şi tot aşa, mai departe, chiar şi în cazul scrierilor arăpeşti au cele jidoveşti, cu grijă însă, pentru că acelea trebuia uitate de la dreapta la stânga...

Mai trecu ceva vreme pe Siret, veni între timp iarna şi nu se grăbise! Marcu începuse, se vede, a mai uita – Domnul fie lăudat! Când îl lăsau să meargă barem până la fântână, gâfâia, încordat tot cu gândul să uite. Altfel, ciutura nu i se părea grea… O dată se întâlni chiar cu boierul, dară nu-l cunoscu decât atât: „Trebuie să fie un boier, dacă n-o fi cumva faţă bisericească”, îi spuse Marcu, în şoaptă, diacului. Arapu, supărat că sluga nu i se plecase, duse mâna după junghier. Însă, cum nu-l avea asupra sa, îl uitase, îşi spuse atunci cu înţelepciune că un om când uită, uită fără alegere...

Marcu umbla acum curat la ochi, zâmbind, fără să ştie parcă mânia. Nebun de nimic! Dacă ar fi trebuit să apere poarta cu baltagul, poate că şi-ar fi lăsat grumazul duşmanului – aşa de prost era! Dară nici slove nu mai ştia! Boierul merse la el duminică, după sfânta slujbă, şi-i dădu să cetească iniţiala de pe blazonul familiei, brodat cu fir de aur pe marginile caftanului. Dar Marcu, aşi! Îi plânseră ochii şi începu să-şi bată fruntea de colţul mesei de stejar din iatac, până ce boierul făcu semn cuiva să îl oprească şi să nu-l mai lase să-i strice odoarele de pe masă şi chiar tăblia. Până atunci însă, Marcu şi uitase ruşinea şi acum nu-i mai dădea prin cap să şi-l mai spargă de colţul mesei...

Boier Arapu se veseli. Îl chemă pe diac şi-i puse în palmă trei pungi mici cu galbeni, în loc de una. Oricum, erau galbeni calpi, den plumb puţintel aurit, da´ cu măiestrie... Diacul luă două din trei, sărută mâna boierului şi ieşi cu spatele: curând nu se mai văzu!

Cu Marcu, ce să facă boierul? Îl scoaseră abia primăvara la câmp, să are ca o vită puternică ce era, trăgând la un plug pre măsura lui. Ara el cam strâmb, dar ara şi nu-i mai încurca pe moşie…

Oarecine care ar fi putut să zboare însă pe deasupra robului, şi-ar fi dat seama, de la orice înălţime, că nu mergea el ca un om sănătos capului. Ba i s-ar fi năzărit, dacă ar fi fost unul dintre ăia, puţinii, care ştiu ceti, că brazdele cele strâmbe închipuiau slove, iar pe alocuri pământul brăzdat parcă avea singur înţălesuri... Da´ cine poate zbura, Doamne-iartă-mă, pe deasupra?

Victor Cilincă