“Te scuip în ochi preafericitule/ fiindcă eşti ilustrul vedetot/ mă obsedezi mă bagi în puşcărie/ singur îmi dau cu pumnul peste bot// n-am ce să-ţi fac preafericitule/ de mititel ai pus şaua pe mine/ mi-ai pus zăbală şi m-ai alergat/ devastator printre pistiluri şi stamine// şi chiar te pizmuiesc preafericitule/ fir-ai să fii cu toate ale tale/ m-ai pus la jug ş-apoi m-ai răstignit/ şi m-ai făcut expert în catedrale// ce drag îmi eşti nu vreau să te deochi/ eşti alfa şi omega pe pământ/ n-am încotro te laud şi te scuip/ în ochi preafericitule cuvânt” (Ion Zimbru, Atac la domnul Vedetot – pastel de sezon)
Vinerea trecută a citit la cenaclu unul din cei vechi, omul în bucătăria căruia s-au pus bazele acestei mişcări de căutare (personală) a valorii şi totodată de demontare critică a textelor literare. Ion Zimbru a fost primit încă o dată cu prietenie, între prieteni, însă raportarea la textele lui a fost diferită, şi deci şi receptarea a fost diferită în funcţie de căutările fiecăruia, sau de puterea fiecăruia de percepţie. În acest sens, nu ştiu dacă din prea multă pudoare, foarte mulţi tineri s-au abţinut de la a comenta, argumentând că poate din cauza diferenţei de generaţie există o barieră de înţelegere a textelor. Tot pe seama diferenţei de generaţie a pus Andrei Velea şi folosirea unor expresii uşor depăşite ca “bacalaureatul din copilărie”- subtitlul poemului “Şi aproape cântând o doină spre mine”. “Există o distanţă mare între generaţii, o diferenţă de abordare a realităţii, iar textul este unul brodat pe jocul de limbaj” spunea Andrei. Cristina Dobreanu recunoaşte acelaşi stil în poemele lui Ion Zimbru, însă nu într-un mod pozitiv: “acelaşi joc de suprafaţă, de aici şi lejeritatea textului la nivelul limbajului; o expresie lungă, searbădă, ce nu depăşeşte cursivitatea liniară”. Titi Căpăţână, reîntors după mult timp la cenaclu, ia apărarea prietenului său spunând că Ion „scrie zilnic fără să scadă calitatea poeziei; a început cu o sacoşă de privighetori şi acum scrie en gros, iar cine spune că textele sunt facile şi fără substrat de fapt nu înţelege ce vrea autorul să spună”. Ion Avram a turnat textele în trei categorii: „poeme poveste” în care se regăseşte un fir epic, dar care nu duc lipsă de metaforă - unele chiar rupte din popor, „poeme parabolă” care vin din imaginaţie şi din proiectarea unor întâmplări şi „poeme poezie” în care se regăseşte descriptivitatea lirică specific zimbriană, în care liricul se îmbină cu epicul. Stela Iorga a receptat o anume băşcălie faţă de ideile înalte, dar şi o anume nostalgie şi încărcătură interioară puternică, cu toate că poemele sunt inegale din punct de vedere artistic. Pe lângă jocul de limbaj, ca elemente care au devenit, după atâta timp, marca scriitorului Ion Zimbru, ar mai putea fi luate şi nostalgia dar şi luarea în tărbacă a unor chestiuni din simplă revoltă. În texte apare, aşa cum remarca Radu Dragomir, şi paradoxul, care constă aici „într-un pesimism care l-a readus pe autor pe linia de plutire”, un fel de luptă continuă, un cerc care nu-l lasă să renunţe, să capituleze.
Nicoleta Onofrei
Azi, pe la 18, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, citeşte, sau recită din memorie, Panait Căpăţână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu