Mistrețul cu colții cariați
După Șt. Augustin Doinaș
Un prinț important din județul Constanța
Prin ploaie, prin gropi de pădure trecea,
Voind să ajungă băiatul în Franța,
Cînta dintr-o sticlă de rom și zicea:
Veniți să fugim prin păduri nepătrunse
Aș vrea să ajung să domnesc într-un bar
Cu tineri pletoși și cu fete tunse,
Veniți să vînăm în Place de Pigale.
Stăpîne! mata nu cunoști geografia,
O luarăm spre ruși, ne fac stelele semn
Mă, taci, că de nu, mă apucă furia
Și acuși te ating cu o ghioagă de lemn!
Și prințul trecea zîmbitor mai departe
Gîndind la valută, atent la femei,
Era important ca prefața la carte
Și avea datorii o grămadă de lei.
Atunci și-amînă băiețelul plecarea
C-avea misiuni, Bucureștiul e ring;
A fost angajat să își schimbe culoarea
În fiece zi, din miting în miting;
Să meargă, strigînd că mistrețu-i pe moarte,
Că ursul e mort și bursucu-i stingher
Și un singur nebun va ajunge departe,
Strîngînd între ghiare-o bucată de fier.
Stăpîne! Nu-i nimeni cu noi între zodii,
Acești indivizi „cavaleri de noroc”
S-au strîns dintre tipii cu mintea în dodii,
Ce umblă prin cîrciumi și se joacă cu foc.
Prin piață, nestins, se-ntorcea polițaiul
Căpușe-căpușe, avea-n buzunar,
Fiind individul subțire ca paiul,
I-a prins pe băieți agitînd cite-un par.
Iar prințul, arătînd cariații canini,
Cătușe la mîini a primit, îndrăzneț,
Cu gîndul că are părinții bătrîni
Și tatăl e, totuși, secretar de mistreț.
Ce fiară ciudată mă strînge de mînă?
Oprindu-mi intrarea-n mărețul palat
Și-mi strică acum pardesiul de lînă,
Întrebă băiatul zîmbind încurcat,
Stăpîne ! la mînă nu ai nici o bubă
Te-a prins polițistul, fugind prin copaci,
Ascultă cum latră motorul la dubă
Dar el răspundea întorcîndu-se : Taci !
Mai bine ia cornul și sună într-una
Să suni pînă scap că părinții au bani.
Atunci asfinți după creștete luna
Și cornul sună de la trei la cinci ani.
Celei care bate
după Ion Minulescu
Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mîine
Dar fiindcă ești așa de nervoasă,
Am să te iert,
Că nu-i a bine, văd făcălețul stă pe masă.
În cinstea ta
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
N-am nici o coastă sănătoasă, în mînă
tijă de argint.
În păr mi-ai presărat o ploaie de sticlă
verde,
Și în priviri.
Mi-ai strecurat o vînătaie să ai și tu ce să admiri
Spuneai că s-a umplut paharul cînd
veneam seara de la meci
Să mă însor cu Cămătaru și să te las
cîntînd să pleci
Dar iată bate miezul nopții
E ora cînd amanții alt-dată
Plecau în goană de la tine și-mi mai
furau cîte-o cravată
Deci vino, vino și desprinde-mi din mînă
mătura, fărașul
Căci iarăși îmi găsești o vină dacă se
arde papricașul
Și spune-mi
Dintre cîți avură norocul să-i ai de soți,
Cîți au murit
Există vreunul ce-a rezistat pîn’ la divorț?
Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mîine
Dar fiindcă mi-e atît de frică
Am să te iert
Și de-mi dai voie am să mă mut la o amică
Deci nu-ți cer vorbe-mperecheate de
palme ghionți sau chiar vreun pumn
Mai bine rufe nespălate și o bucată
de săpun
Și-așa tăcut să nu te supăr, doar gîndul
acesta-mi dă fiori
Să-ncep spălatul în miez de noapte
Și mîine să-l sfîrșesc în zori.
Joc
Atent la filigranată absență a soclului,
Foc de tabără în colț de odaie
La răsăritul norocului
Slăvesc așteptarea aversei văpaie.
Iubesc inocența strivirii, bezmetic
Și albe zvîcniri de nevroze lăhuze
Atîtea accente în ritm ipotetic
Îmi curmă cadrilul spuzelii pe buze
În cioburi, isteric, se stinge o seară
Cadențe latente sorb liber esența
Și dama de pică suspină-ntr-o gară
Iar trenul în goană-mi străbate pasența.
Rugă pentru fiica mea
Îmi cer iertare pentru că te știu,
Săpată-n mine, suflet de fântână;
Ard secole fardate mai tîrziu,
Cînd eu te țin atît de strîns de mână.
Îmi cer iertare pentru că dezmierzi,
Un sîn în care-am modelat tăcere,
Cu buzele îngenunchiate vezi
Dansînd icoana vîrstelor de miere.
Aștept să vezi un dinte adăstat
Înfipt în omoplat de crizanteme
Și nu uita de mine înecat
În cupa ta, superba mea problemă.
Păgînă
Cădere din turnul de zor al golgotei
Secantă pe coapse uitată de sfinți,
Cioplești neștiută din scîncete note
Și gemi încrustată de atîtea dorinți
Adorm între sălcii mulțime de clerici
Pescarii-i sortează pe specii și preț
Icoanele seci de cuvinte-n biserici,
Se plîng că de-o vreme nu sînt scoase-n comerț
Și eu credinciosul stau întins într-o iesle
Se-nchină păstorii curg lacrimi de seu
O nouă Marie așteaptă o veste
Din sfera de cretă a visului meu.
Poem absurd
Mi-a-nmugurit clepsidra mai apoi
De cînd aștept polenizarea salbă
A nopților sterile fără noi
Cu paradisul, chicinetă albă
Iar te-ai speriat de potera gazel?
Stai scufundată-n vis cu stufu-n gură!
Spasmul cretin, vampir și anofel
Ți-l faci poem căruță, paceavură!
Strănută coapsa stropi de orhidee
Profundă aiurare de văpaie
Și mă întreb, cît mai rezist femeie!
Cînd îți leșină soba în odaie.
Între zodii
(lui Nichita Stănescu)
La răscrucea dintre verbe și nervurile ce lesne
Se scufundă-n alchimia ultimului rid al clipei
Sângerează necuvântul de la zâmbet pân’ la glezne
Imperfect solstițiu urna întrupărilor risipei
Între zodii el Poetul caută-n torente rana
Inorogului sihastru din Persepolis arhaic
Și surprind cum fracturată cade Elegia-doua
În atolul meu de suflet ce se conturează laic
Așteaptă-mă
Așteaptă-mă mai am doar o spirală
Și amuleta cade din azur
Rostogolită tandru într-o doară
Femeie adevărul e mahmur
Pe drumuri decadenta providență
Incoerent s-adapă cu alcool
Lacrima mea bolnavă de absență
Ți s-ar topi cântând de trupul gol
Ar mai avea o șansă idiotul
Triunghi înscris în cercul răsturnat
În unghiuri stivuiește-mă cu totul
Așază-mă păcat peste păcat
Ce mai aștept ?
Ce mai aștept sunt singur și încă n-am ascuns
Angelica mea crimă comisă mai devreme
Cu iederă se-mbracă incestul de apus
Și-mi caută iertarea la margini de poeme
Ce pot să fac e simplu mi s-a-ntâmplat să fiu
Ratase mama un banal avort
Oglinzile striate multiplicau târziu
Iubirea contactată într-un deceniu mort
În rest priveam absent biserici și femei
Când mi-a călcat o lacrimă tramvaiul
Durerea nu înseamnă decât un obicei
De-a încerca să afli ce ar putea fi raiul
De când pe piept am muguri de sălcii nu mai știu
Sau care este drumul pe care-i dat să trec
Spre tine-i prea devreme spre moarte prea târziu
Și drumul nu-i nici sigur și viersul nu-i întreg
Poem mineral
Centrifugate patimi se macină notoriu
Ca templele umile pierdute în păduri
Haotică sinteză a lipsei de ivoriu
Din nebunia pietrei sătulă de curburi
Erupția genezei oglinzilor striate
De-nchipuiri ciuntite și mutul geamăt hâd
Când sânii ei tresaltă confuză puritate
În ceața minerală mă întinez și râd
Când din nisip orbul abutizând spirale
Întruchipează rece pretinsul meu răgaz
Grumazul indigenei particule de sare
Lichidă ironie îmi cade pe obraz
Nu mai sta să arăți
Nu mai sta să arăți înspre nord cerul gol
Să privești din profil vinul roșu și vechi
Că te chinui să sapi gropi rotunde-n nămol
Cu un sânge străin vâjâind în urechi
Că femei cad pe spate violate în scris
Cum tăcerea se-ncheagă în cuvinte târzii
Că și Steaua Polară te înșeală cu-n vis
Trimițându-te-n rai ca din iad să revii
Și de cerul se scurge ca din rană spre sud
Cum un fluviu se-ntoarce să inunde cetăți
Cu paharul golit și cu sufletul crud
Un nebun de poet nu mai sta să arăți
De unde
De unde-atât păr la tine-n baie
De cal ori de femeie așteptând
Să regăsească orice stropi de ploaie
În tocurile potcovite scund
De unde ai și gresie pe sâni
Să-mi roadă maci jilavi în cerul gurii
Piezișul plagiat al unei mâini
Mulaj din ceara aspră a pădurii
De unde am atât stat pe loc
Când vreau să fug în pantă pe-ntuneric
De ce mi-ai pus și iedera pe foc
Când ard acum în craterul meu sferic
***
De-atâta vreme caut o secantă
Pe o crispare dulce de descântec
Fragment incert de carnivoră plantă
Solstițiu tânăr traversând un pântec
Aștept o seară fixă la culoare
Ca o cireașă moartă în iunie
Să-mi rostuiesc umil spânzurătoare
Fără credință fără funie
Și mai aștept să vină vag trecutul
Sechestru peste lipsa mea de vină
Uitând să-și scoată-n urmă amănuntul
Să mă dezmierde tandru luna plină
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu