Poeme de Ruxandra Anton

dragostea rochiei cu frunze

aveam o rochie albă cu frunze  galbene şi ruginii

purtată de o mătuşă cândva

când un bărbat însurat iubeşte o altă femeie

oamenii spun despre femeia iubită că i-a furat bărbatul celeilalte

aşa şi rochia mea mă iubea doar pe mine

odată cu bărbaţii care se holbau la sânii mei cruzi

numai lana îmi striga că e de căpătat

şi-mi ştergea toată priveliştea din ochi

dar apoi îmi desena alta

lana desena atât de frumos încât tata

îi aducea drept modele beţivii din sat

însă de multe ori s-a întâmplat ca beţia lor

să fie mai prejos decât beţia ei de a desena

atunci tata scotea o găleată cu vin

închidea uşa şi nu-l lăsa să plece pe vinovat

până când lana nu desena un bărbat în patru labe

când desenul era gata din rochia mea cădea o ploaie de frunze

şi toţi credeau că s-a făcut toamnă şi plecau la câmp

într-o după amiază cu cerul murdar

ca o pungă de plastic târâtă prin praful drumului

când diriginta mea a venit acasă la tata

şi i-a spus în toate limbile rugăminţilor

să mă dea la liceul de artă

tata a zis nu că de acolo mori de foame

şi cerul părea un beţiv în patru labe în faţa unei găleţi cu vin galben-sângeriu.

povestea de pe insulă

,,toate lumile sunt pe dos

nu şi lumea ideală

acolo sunt doar eu

ca Robinson pe insula sa’’

mi-ai spus când visele îmi lustruiau dimineaţa

îmi pieptănau părul cu scoici

şi îmi fardau obrajii cu nisipul plajei

în mâna dreaptă aveai o ceaşcă plină ochi cu un soare mai mic

iar în mâna mea stângă fumega ţigara

ca un vis întrerupt

eu am întrebat încotro este marea

si tu mi-ai spus că marea s-a retras în cuvinte

eu am întrebat încotro este drumul până la cuvinte

si tu mi-ai spus ca oamenii au uitat să vorbească

că vântul e mai uşor de rostit

decât umbra si cerul

am luat atunci un pumn de nisip si l-am presărat pe o foaie de hârtie albă

nisipul se potrivea cu vocea mea

nisipul era vocea mea de rezervă

tu te uitai fix în ochii mei

eu mă uitam fix la ceaţa de apă

acolo este marea ai spus

mai întâi m-am împrietenit cu nisipul din obrajii tăi

apoi cu peştii şi meduzele care-ţi sclipeau în ochi

tu ţi-ai golit ceaşca pe jumătate în ceaşca mea

drumul îşi ascundea starea

îşi lăsa răceala să urce in mine

şi n-am mai ştiut să continui

tu iţi umpleai ochii cu cerul meu

eu culegeam repede repede nisipul

şi în zâmbetul meu creştea un copac

crengile lui atârnau până la pământ

toţi care treceau pe acolo îşi umpleau buzunarele

cu fructele lui verzi

aceştia sunt mâncătorii de zâmbete spuneai tu

ei nu pot să-ţi vorbească decât cu gura plină

ei se îneacă în zâmbetul tău

ei îşi fac fotografii cu vorbele lor

si le lipesc peste vorbele tale

aici găsesc tot ce ştiu ţi-am spus

tu nu m-ai crezut şi copacul meu a căzut la pământ

lana a văzut ceva în fotografiile pe care mi le-ai făcut

când intram în gara insulei tale

şi a venit cu multe bandaje pentru ziua aceea

lana a urcat în tren în locul meu.

arama de pe faţă

până la urmă totul a fost în zadar

lana a alergat în acelaşi ritm cu ruxandra

pe urmele fricii

şi toţi s-au întristat de bucuria celui care a ajuns primul

toţi şi-au dat arama pe faţă şi au mutat linia de sosire dincolo de prăpastie

li se citea în ochi ceaţa

şi pe buze li se citeau şuşotelile

pe care le împărţeau pe la colţuri

fiecare fugă se lovea de gloanţele zvonurilor mai întâi

şi lana a terminat cursa

pe o pată mare de sânge

în oraş oamenii ţineau capul la cutie

şi frica era o urgenţă medicală

dar asta a fost cândva

când secretele erau vânate zi şi noapte

şi doar nebunii erau de încredere

însă acum

acum

nu înţeleg

totul se întâmplă la fel

de-a lungul anilor cineva stă mereu cu ochii pe tine

şi dacă nu alergi cot la cot cu el

îţi trage cerul din faţă cu tot cu păsări

şi te trimite de unde ai venit.

printre rochii rochii şi îngeri

toamna se grăbeşte să mă caute în rătăcirile tale

frunzele au innebunit de când iţi scrii pe ele trădările

şi mi le trimiţi prin curieri de ocazie

tu nu mă mai iubeşti

mi-ai legat întrebările de păsări migratoare

şi loveşti fără milă cântecul ce mi-a smuls dragostea din piept

dai cu luna de pereţi până se face întuneric

cântecul tremură şi strânge tristeţea

bea lacrimi ce miros a despărţire

degeaba te îmbraci în dragoste

cuvintele privesc în gol

toate mi-au arătat vise scrise pe cruce

toate dispar când vreau să le ating

cineva râde tare

şi îmi scoate din suflet încă un înger mort

îl fotografiază din toate unghiurile

îl aşază într-un sac de haine transparent

şi îl agaţă în dulap printre rochiile mele

tu citeşti cu glas tare cuvinte de dragoste

dintr-un buchet de flori uscate

dar obrazul meu drept este ars de întrebări

şi obrazul meu stâng este îngheţat de durere

eu trag de un fir al tăcerii

şi totul se deşiră

încă o toamnă stă printre rochii şi îngeri.

cuiele din dragostea ta

încerc să te uit

bat cuie în dragostea ta

până nu ajunge aici dimineaţa

cu hohotele ei pline de speranţă

am plecat cu primul bărbat

care m-a dezbrăcat cu privirea

după ce mi-am ţinut răsuflarea

ca pe o flacără pe care-o aperi cu palmele de vânt

dragostea ta huruia în tâmplele mele ca un tramvai deraiat

şi în geamul lui slab luminat te-am zărit

erai rece ca sticla

necunoscutul gâfâia ca scos din minţi

şi de pe umărul lui stâng

tatuajul cu o inimă străpunsă de o săgeată urla la mine

aşa că ultimul cui a trebuit să-l înfig în desenul acela naiv

ce semăna cu un bazar turcesc

noaptea s-a golit dintr-o dată ca o cutie plină de obiecte inutile

pe o stradă unde plictiseala veştejeşte rondourile de trandafiri

cuvintele obosite au închis fereastra

unde noapte de noapte ai stat pe pervaz

gata să te arunci în golul meu

taxiul mă aştepta după colţ

mă aşez pe bancheta din spate

atentă la orice freamăt al minciunii 

care mă pândeşte şi mă întreabă unde plec

pe scaunul din faţă

dragostea ta stă în braţele altei femei.