Tânărul Radu Dragomir bate la porţile Parnasului. Bate insistent, cu proză, cu gândul la gloria care, deopotrivă, a mărit şi a distrus imperii şi destine. Aspirantul la un loc lângă Balzac ori Marquez se năpusteşte fără să privească în urmă (în urma condeiului, adică), doar-doar va reuşi să convingă stăpânirea că nu (se) joacă nici măcar bambilici. Mare sau mică, e treaba lui. N-are decât să creadă că scrierea sa stufoasă îl va herderia, cel puţin.
Stela Iorga consideră că tânărul are suflu narativ, dar nu (poate) conduce, se aruncă în jocuri neînvăţate, nu are tensiune psihologică egală şi, în consecinţă, trebuie rescris totul.
Paul Berenştain zice că Radu Dragomir scrie alambicat, greu de urmărit, că puteau lipsi multe pagini din proza prezentată, fără să-i altereze valoarea.
Pe de altă parte, Ion Avram crede că proza este limpede, chiar dacă pare stufoasă, mai ales în ideea că (poate) face parte dintr-o lucrare mai largă.
Adrian George Secară descoperă intenţia junelui de a scrie ceva despre un general nebun sau despre un nebun general, dar se încurcă în chestiuni de logică, în stângăcii de limbaj (gen "flota armatei"), şi scrierea nu are un final "mare", încât să salveze conţinutul.
Cristina Dobreanu zice că îi place titlul prozei, dar textul este supraaglomerat.
Andrei Florea ştie că Radu Dragomir a scris texte şi mai stufoase; adică, altfel spus, merge şi aceasta.
Foarte clară, Erica Diaconu vede ( în proza lui Radu) personaje care găsesc refularea/defularea în alcool.
Anca Şerban este supărată că proza nu are fir epic şi stă greu la citit/urmărit, pe când Gelu Ghemiş constată că Radu Dragomir se pierde pe drum, pare că începe, dar se diluează.
Ion Zimbru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu