Pana lui Panait Căpățână- cronică de cenaclu
Îl vezi trecând andante, pe Domnească, blindat de poezie și de gânduri. Zici că-i un cal troian ce vrea să pască, bun de tipar, de viață și de scânduri. N-are nimic cu nimeni, însă are bătute-n cap vreo zeci de mii de versuri. E bun ca vinul vechi, ca o ninsoare din alte lumi, din alte universuri. Recită , întrerupe, tace, scrie. Te uiți la el și zici că nu e el, cel care a luat din poezie, mușchi de sonet și stofă de gazel. Adeseori, își face ziua seară, căci șprițuiește ca un om normal. Dar nimeni n-a simțit că e povară și n-a putut să-l pice de pe cal. Ce faci, bătrâne?- îl auzi pe stradă. Îți dă o mână caldă, cu șuruburi. Îți povestește că a stat la coadă la piramide, doine, zei și cuburi. Umblă atent, să nu strivească raza de lună, de speranță sau de cerc. Cică a vrut să doarmă cu Zaraza, dar l-a lovit pe jos un aisberg. Nu are bani, țigări și buzunare, dar nu consumă zilele la alții. Ridică la pătrat cuvinte rare și mătură mereu prin constelații. A vrut Walhalla. I s-a dat Walhalla. El nu a vrut. Așa a fost să fie. Nirvana îi cam strâmbă socoteala, îl strigă și-l determină să scrie. Are un fel de-a fi lipsit de ură. Un fel de timbru sacru, de fântână. Mănâncă, bea și vrea literatură. Cam ăsta este Titi Căpățână.
Ion Zimbru
Imparțial, An V, Nr. 247, 1995
@Texte culese și selectate de Simona Toma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu