primele trei

Deliberare

Ceaţa îmi pâlpâie deasupra ochilor

Spuse cea mai slobodă dintre guri

Atunci taci şi aşteaptă

Spuse omul calm deductiv cu un zâmbet ironic

Şi cu un ciocan deasupra capului

Ceaţa asta n-o să se ridice, dar dacă o să se ridice

Vreau să văd un fund apetisant

Atunci scrie o poezie, ceva o să iasă

Tablou de vară

Gura peştelui se deschidea şi se închidea încet, vrând să apuce aerul. Pământul îl strângea. Ca un şarpe. Pereţii pământului dansau în jurul lui, vrând să-l lase în întuneric. Se zbate. Se revoltă. Loveşte pământul. Dacă ar fi avut dinţi, ar fi muşcat. Şi-ar fi încordat maxilarele. Altcum, şi-ar fi ţuguiat buzele să scuipe, dacă. Dacă. Ar fi avut pumni, i-ar fi împărţit întunericului, pereţilor, omului.

Vinişoare roşii îi irizau ochii. Bulbucaţi, hipnotic urmăreau peştele cum se zbate.

***

Cuvintele ajung în gură, lovesc dinţii. Se încleştează. Dinţii. Îşi pun cătuşe, lanţuri.

Centuri de castitate. Ridică ziduri.

Cuvintele – amestecate - se împing unele pe altele. Literele - unele pe altele, unele de altele.

Se retrag. Împinse pe gât, în stomac.

Până ce vin la loc. Regurgitate.

Nicoleta Onofrei