Am prins vremea când şarpele, înfometat, s-a încolăcit în juru-i, şi-a muşcat, cu mânie, pielea, a sâsâit tulburat când veninul împrăştia prin organism nebunia, până ce, în final, a început să se strângă atât de tare, din pricina durerii, încât o jumătate a trupului se aplatiza, cealaltă se umfla, făcându-l să năvălească, disperat, asupra pământului, cu speranţa că poate ar pocni până la apus, când se aştepta ca flămânzenia să se potolească. Dar târâtura era rezistentă. Nu putea lupta cu sine însăşi, nu-şi putea suprima puterea. Segmentele corpului se contractau. Soartă deplorabilă. Îşi întinse limba în nisip; colţii rodeau pietrele, ochii dădeau, uluiţi, peste măreţia deşertului. Se va curma repede suferinţa, undeva pe aceste stânci, pregătite de natură doar ca să-l atragă şi mai mult în capcană. Aici nici vântul nu bătea. Işi dădu seama că nu s-ar fi săturat niciodată cu două-trei hăpăituri de rocă. Nu-i rămase decât să se avânte în gol. Spre deosebire de om, şarpele ştia că dacă nu a fost înzestrat să zboare, nu avea sens să încerce. Se linişti. Încercă să-şi conserve energia rămasă. Soarele pufni pe cer. Rumega, viclean, norii. Nu-l răvăşise dârzenia reptilei. Să îndure în continuare! Privirea mea surprinse această scenă în care astrul săgeta un biet prometeu; îl îndrumă, chiar, să gonească spre sine, pentru a-i stârpi până şi grămăjoara de cenuşă. Şarpele nu are ochi decât pentru prada sa. Nu va putea înhăţa niciodată stele; şi-a potolit încă din găoace reflexul de a se arunca, fără noimă, peste duşmanul din ce în ce mai puternic. O singură dată l-a atâţat curiozitatea, iar acel moment tocmai se vaită într-o burtă goală, ce scrâşneşte ca pietrele munţilor pe care se cocoţase, în înverşunarea de a ajunge pe culmea bătrâneţilor sale; căci este bătrân, mai bătrân decât oamenii pe care i-a ademenit pe pământ. Şi timpul trecând, îl aduse înaintea aceluiaşi adevăr sumbru: niciodată nu va distrage cursul atipic al apocalipsei rătăcite în început.
Pleoapa îi zvântă ochii verzi, dărâmă iluzia. Adormise puţin. Vulturul începuse deja să schimbe cearceafurile prin văzduh. Improviza un naos care să-i accepte sicriul, în timp ce din cioc va rupe un prohod satanic, neliniştitor. Şarpele avea să-l simtă cum pătrunde prin scobiturile ce-i brăzdau trupul. Nu murea; se zbătea, simulând durerea. Înăuntrul lui se dezvolta un creier capabil să reacţioneze la cadrele fixate pe retine. Îi venise greu să nu înţeleagă atâta amar de vreme nimic. Se pregăti să devină înţelept, să atingă cu docilitatea gândirii fiecare stâncă, fiecare fluviu, fiecare oază, fiecare rozătoare. Până acum le percepu asemenea unor palpitaţii: prada tresălta când se simţea ameninţată, puhoaiele tremurau, în vârtejuri fragile, când se rostogolea în adâncuri, carierele se zdruncinau înfrigurate când privirea lor întâlnea, la răspântii, privirea şarpelui. Inima îi bătea greoi la gândul că puţin îl mai desparte de raţiune. Veninul i se scurgea, de pe ciotul sidefiu, ca un fuior de apă. Pândea o viaţă umană. Năprâlea. Pielea de canalie rămânea agăţată de stâncă. O a doua pleoapă dezgoli ochii. Imaginea îl dezolă. Nu s-a schimbat nimic. Se zvârcoli crezând că o să se ridice pe două picioare. A rămas la fel de paralizat. S-a oprit. A găsit un colţişor unde umbra cobora tihnită, momindu-l cu răcoarea la care râvnea de atât de demult. În timp ce se târa, avu senzaţia că este hibrid. Nu se putu scutura de nălucrile ce-l acaparaseră. Iarăşi simţi că vitejia naturii l-a părăsit. Plângea prin ochii solzoşi, prin dinţii solzoşi, prin gura solzoasă, prin pielea înăsprită de uscăciune. Nu hohotea. Doar vărsa câteva lacrimi pe nişte pietre. Se hotorî să se mănânce . Îndură arsurile, respingerile atroce din partea puţinei conştiinţe. Îl fulgera fiecare cuminecătură. Era păcătos. Carnea îi stăvili foamea, şi setea şi disperarea. Rupea cât să-i ajungă pentru îmbucături mici. La un moment dat, gura gândea pentru el. Când îi venise şi ei rândul să se sfâşie, se sătură, se opri, iar dinţii, gârboviţi şi uzaţi, se sfărâmară de pietre.
Mi s-a nazărit că un copil provoacă tăvălugul pietrelor. Mi-am ridicat ochii spre creste şi i-am zărit ochii sparţi în lacrimi, i-am auzit scâncetul, apoi am văzut cum acesta amestecă apa cu roca. De fapt, globii săi oculari alunecau într-o cascadă a cărei apă era smulsă de setea pustietăţii. Îi era frică să coboare şi picioruşele tot loveau marginile potecii abrupte. Prăpastia să căsca din ce în ce mai mult. Soarele îmi bătea în ochi. Mi-am acoperit fruntea cu mâna. Sudoarea se scurgea de pe mânecile sumese ca şi când plânsetul pruncului s-ar fi zdrobit asemenea unui talaz de hainele mele. Acum ştiam sigur că e acolo, chiar dacă se reducea la mărimea unui punct. L-am strigat; naivitatea de a crede că mă putea auzi începu, la rândul ei, să mă hulească. Deşertul îmi bea cuvintele. Am ales să fug spre versant, cu gândul de a-l salva. Atât de tare alergau picioarele încât s-au topit. Şi totuşi, gândul că erau încă la locul lor îmi dădea speranţe să nu-mi opresc goana. Până când o rafală m-a măturat şi m-am simţit dintr-odată egal cu vreascurile cărate de vânt, din plictiseală. Ajunsesem să mă satur de mine şi să nu mă mai gândesc la nimic. Pur şi simplu mă rostogoleam; mă rostogoleam şi aveam impresia că simt cum odrasla îşi sapă cu degeţelele o groapă, se chirceşte în ea şi aşteaptă cuminte ca briza să-l legene, odată cu muntele, precum ar fi balansat mâna mamei pătuţul, înainte de culcare. Am zâmbit cu acele buze care au escaladat numaidecât stâncile, sărutându-i palmele pline de pământ. Pentru că au recunoscut imediat ineditul, buzele au tras ochii din monotonia tumbelor, şi i-au adus, asudând, să împărtăşească fericirea. Numai că ele, în orbirea lor, nu şi-au dat seama că acolo se afla în continuare şarpele care râcâia muntele, mânat de orgoliul ca, dintr-o îmbucătură, să facă spaţiu restului de nisip, de soare şi de cer. Copilul era într-o nălucă a acestui peisaj, de partea cealaltă a deşertului, chiar acolo unde se sfârşea unghiul făcut de razele izbite în stâncile colţuroase. Şiret, şarpele s-a strecurat în spatele ochilor, s-a aruncat asupra lor şi astfel, nu am mai avut nicio şansă.
Copilul - un nebun părăsit în lumea lui. Părinţii tocmai se întorceau în sat. Era învelit într-o cuvertură scămoşată. A dat-o jos de pe umeri. Plângea în van. Nu mai avea niciun rost să încerce cărăruile cu tălpile. Nu i-a urmărit pe părinţi; aceştia au făcut-o intenţionat: i-au lăsat o groază de mâncare; foamea l-a distras până ce ei s-au strecurat pe nişte povârnişuri accesibile, coborând muntele. Jertfa a fost împlinită. Chiar şi plină de metehne, zeii aveau s-o primească. Pielea pruncului se înroşi. Nu mai căuta să se refacă. Aştepta şarpele să se apropie cu îngâmfare, să se rotească de vreo câteva ori pe trupul lui, să sâsâie împlinit venirea în faţa judecăţii. Faţa copilului se zbârci deodată. Pământul se cutremură sub picioare. Un vuiet răsuna dinspre sat. Zgâlţâitura îl doborî. Se prinse cu degetele de câţiva bolovani. Se înspăimântă atât de tare încât nu a fost în stare să privească orizontul cum se scutură de praf. Doar mâinile îl interesau şi pietroaiele gata să se dezechilibreze. Îşi recunoscu părinţii. Alunecau în derivă spre poalele muntelui. Pentru prima dată a strigat, pe limba lui stâlcită: “mama”, apoi “tata”. Probabil că nu a făcut-o îndeajuns de bine sau tare din moment ce nu s-au întors spre icnetul său. Numai furtuna de nisip, născotită din îmbrâncelile pământului, îi distinse sunetele articulate. Se grăbea să distrugă, cât mai era timp, scheletul al gândurilor. În acele întortocheli de spirale copilul dibui sângele şarpelui cum se repede rece şi hotărât, dinspre ochii verzi, spre braţele sale deschise ca în îmbrăţişare. Numai că seva reptilei nu-i împroşcă trupuşorul, ci se retrase înapoi în pielea enigmatică, încât nici reptila nu mai ştia dacă apariţia sa este de bun augur sau nu. Şarpele se aruncă dintr-o singură smucitură spre el şi-l strânse cu putere. Surprins, privat de aer, pruncul se zvârcoli în strânsoarea necruţătoare. Acesta nu schiţase niciun gest că ar vrea să slăbească încleştarea. O durere arzătoare îl împunse pe copil în piept. Şarpele sări, o singură dată, în aer. Furtuna căzu în sat, devastând locuinţele, omorând oameni. În locul civilizaţiei, se vărsa, nestingherit, în mijlocul deşertului, sub un soare necruţător, fluviul apărut ca o scăpărare din ochii sosiei pruncului - aceea pe care o confundase pelerinul netot cu lamentaţiile unui copil.
Şarpele intui că omul încleştat nu mai respira. Cu toate acestea îl consideră nebun şi nu slăbi strânsoarea. Acum era timpul să-şi încalce legământul. Deci, îi era frică să facă pasul de unul singur. Se aruncă spre ape. Cobora; cobora şi cu cât se apropia mai tare de pământ, fluviul deveni şipot, iar şipotul se aduna într-un bolovan în jurul căruia se strânseră triburile care aşteptau, răbdătoare, hrana zeilor.
Radu Dragomir
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu