joi, 24 iulie 2014

Poezia – zidire ce nu răneşte pe nimeni



Ioana Andrada Tudorie

Ana se trezește în fiecare pat ca din morți/ nu știe că aici nu ninge/ și numai în spitale albul e bun/ aici duhnește a rufe curate/  înăsprite de soare/ pe geamuri se leagănă/ tot felul de ore târzii/ și aerul scârțâie/ și Ana speră / ca fiarele din ea să tacă (...)

(Ioana Andrada Tudorie – În genunchi, la marginea patului)



Ioana Andrada Tudorie are încredere în poezie şi o lasă să-şi conducă zidirea. Astfel, Ion Avram a observat în grupajul de texte „Respiraţiile Anei” o răsucire a mitului Anei lui Manole: sacrificiul este necesar, autoimpus şi ţine de cotidianul real; în plus, încărcătura dramatică este bine slujită de o forţă expresivă deosebită; are putere de a crea şi descoperi imagini. Stela Iorga găseşte un univers sufocant, ciclic, nevindecabil, un „univers fără univers”; „tema cruce a întregului grupaj este zidirea interioară, însă o altfel de zidire”. Octavian Miclescu vede suferinţa din poemele Ioanei ca fiind universală, iar prin sacrificiu nu se ajunge la izbăvire; cuvintele utilizate sunt simple, exprimarea este, în general, lipsită de artificii bombastice; totuşi, sentimentul claustrofob este oarecum în exces. Şi Alexandru Maria consideră că abundenţa imagistică creează o supărătoare senzaţie de sufocare. Anca Şerban Gaiu identifică mai multe ipostaze ale Anei care devin, pe parcurs, din ce în ce mai vagi. Pentru Tudor Neacşu lirica Ioanei „deşi pesimistă, pare destul de colorată, deşi la limita morţii, respiră peste tot”. Extrem de sinceră şi poetică este afirmaţia lui Carmen Neacşu: „Am primit poezia ta clară. Nu m-a rănit. E ca un cântec.” În încheiere, Gelu Ghimeş a adaugat că în aceste texte „cuvântul este viaţa unei femei”, iar expresia ancestralului este adusă în context modern.

Radu Dragomir

Astăzi, 25 iulie, începând cu ora 18.00, la sediul cotidianului „Viaţa Liberă”, citeşte proză Anca Şerban Gaiu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu