Vânătorul de expresii

“Sânul mamei m-a vrut cu toată iubirea lumii/ şi încă mă încălzesc, mă mai încălzesc/ cu prima privire căzută peste trup/ dar prin venele lumii/ nu încape inima mamei mele/ şi eu cresc uneori prea repede” (Laurenţiu Pascal – maternă)

Laurenţiu Pascal are idei, chiar dacă uneori se îndepărtează de acestea, chiar dacă materializarea acestora în poezie este puţin pompoasă, uneori, sau poate ajunge să fie expusă un pic prea la suprafaţă, cum se întâmplă în “poveţi părăsite”. “Dumnezeu/ mai are mereu/ un obraz de întors”. 

Laurenţiu vrea grandiosul, motiv pentru care de multe ori cade în patetism. Poate acesta este cel mai mare păcat al său. 

Laurenţiu are sensibilitate şi imaginaţie, în schimb acestea se termină prea brusc. Astfel încât, în poemul „repetiţia lumii”, „iarba şi roua dezleagă şireturile”, pentru a-i înnoda degetele, dar apoi vine finalul „când portofelul mă cheamă la oraş”, care rupe structura exprimării de până la el. 

Laurenţiu Pascal pare să cunoască păcatul şi riscul civilizaţiei, asfaltul fiind un fel de cancer care acaparează inima, care o goleşte. Cu toate acestea, de multe ori, autorul nu rămâne decât un vânător de expresii. 

Aşa cum observă Stela Iorga, chiar dacă textele lui au o curgere lirică bună, apar alăturări de cuvinte care doar dau bine, liric sunt la îndemână, dar sunt expresii ieftine. Potrivit acesteia, Laurenţiu încă suferă de preţiozitate, iar după gustul lui Andrei Velea textele sunt un pic cam prea declamative. Autorul şi-a mai rafinat stilul, într-adevăr, aşa cum spune Gelu Ghemiş, dar nu este de ajuns. Simona Toma subliniază spaţiul îngust al cuvintelor, acestea născându-se din aceeaşi arie. De asemenea, repetiţiile sunt adesea folosite prost şi nu potenţează cu nimic textul.

Nicoleta Onofrei