Gabi Ghimpu – acuarele monocrome

„am întâlnit ploaia de vară în drum spre tine/cerul, vânăt de supărare, m-a bătut cu stropi mari” (Gabriel Ghimpu – Acuarelă 5).

 

 Anca Şerban Gaiu remarcă faptul că prin textele citite de Gabi Ghimpu vinerea trecută se observă o mică evoluţie în drumul său spre poezie, creând o oarecare atmosferă, iar Victor Cilincă îl dojeneşte pe autor pentru folosirea unor cuvinte care nu fac decât să strice puterea de expresie a textului, cum ar fi „cocalar”, „fiţoasă” etc.

„Textele se desprind de ce a scris până acum Gabi Ghimpu şi deşi sunt foarte prozaice, prea explicite, conţin şi câteva pasaje care se apropie de poezie” (Ion Avram).

Cristina Dobreanu nu este de acord cu autorul pentru că foloseşte multe clişee şi consideră faptul că textele prezentate „sunt plate, nu transmit mare lucru”.

Simonei Dragomir textele îi transmit o atmosferă gri, apăsătoare, în timp ce Tatiana Nona Ciofu le consideră mici încercări cu idei slabe.

A.G. Secară surprinde faptul că acest grupaj reprezintă o schimbare de viziune a autorului, reprezentând pentru autor, în acest sens, un pas spre maturitatea vârstei sale literare.

 

În „Acuarelele” prezentate de Gabriel Ghimpu, autorul nu reuşeşte să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-a propus, versurile sale fiind lipsite de emoţie, de vlagă şi nu în ultimul rând de culoare, aşa cum le-ar fi stat bine unor... acuarele.

Acestea fiind spuse, vă aşteptăm şi astăzi, de la ora 18:00, la sediul cotidianului Viaţa Liberă, pentru a asculta poeziile lui Laurenţiu Pascal.

 

Octavian Miclescu

a way to you

I would've sang this song to you 
 for all the seasons we've been thru 
 for every joy and any pain 
 if not to bring you back again 
 as if the shooting stars don't die 
 they only move on other sky 
 but this sad tune rings in my mind 
 and all its words can't help me find 
 a way to you

Gabriel Ghimpu recită la Axis Libri

"Ce mai vrei?!" - Ion Zimbru la cenaclu( 10.09.2010)

Fara alte cuvinte

YOU

How many colours
To blend in your smile
How many eyes
For a glimpse of your style

How many words
For your questioning why
And how many wings
Gonna reach you that high...

So many questions
Are driving me blue
Yet only one answer -
One word, only: YOU!


Copyright ©2009 Gabriel Ghimpu

Another Night

It's late in the evening
It's late in our souls
Beware of the darkness
Beware of its spells

It's winter the season
Outside as inside
Come, give me a reason
To cry by your side

Come, fill me with sorrow
For yesterday dreams
For no more tomorrow
As winter night seems

Come, pour all your darkness
In my bitterness glass
Let's toast for its likeness
And let it all pass.


Copyright ©2009 Gabriel Ghimpu

ELUCUBRAŢII

  Înainte de prima „întâlnire” eram un ateu convins, atât datorita educaţiei primite, cât şi unor experienţe personale, experienţe marcante, interpretate – în cerebralitatea ce mă caracteriza – clar în favoarea propriilor convingeri. Posesor al unei inteligenţe cu mult peste medie şi al unei gândiri profund tehnice, timid şi predispus la reverie, încă din copilărie, obişnuiam să petrec mare parte a timpului rupt cu desăvârşire de lumea reală – de realitatea înconjurătoare. Un observator din afară ar fi putut spune despre mine, fără îndoieli, că sunt un copil cu probleme… Acum ştiu că totul se datora eforturilor conjugate ale subconştientului, supraconştientului şi a îngerului însoţitor( nu păzitor!) spre a mă trezi, sau spre a-mi iniţia şi antrena conştientul şi fiinţa grosiera în cunoaşterea, recunoaşterea şi înfăptuirea adevărului. Acum ştiu, de asemeni, că unele episoade-întâmplări mai ciudate, din viaţa mea, s-au datorat, sau au rezultat tocmai „luptei” dintre diferitele nivele constituente ale entităţii proprii. Simt că-mi cereţi să exemplific, şi am să fac întocmai, în cele ce urmează.

  Aveam patru ani şi petreceam vara la ţară, la bunici. Pentru confortul meu( şi liniştea bunicii, presupun) dormeam în aceeaşi încăpere cu bunicii, în ceea ce numeau ei bucătăria de vară: o casă măricică, cu prispă, două încăperi mari( una era „sala”, cu funcţionalitate de hol, cealaltă fiind dormitorul bunicilor), bucătărie şi „chiler”( un fel de magazie-atelier). Paturile erau foarte înalte şi mari, pentru mine, la vârsta aceea, o adevărată aventură să urc şi să cobor. În afară de paturi şi de sobă, mai exista în cameră o masă-dulap în care îşi ţinea bunica „comorile”. Printre „comori” se afla şi o cutie cu zahăr cubic, despre care eu nu aveam cunoştinţă. De fapt, interesele mele erau afară, în curtea mare, în grădina-vie-livadă, în „ograda” păsărilor, cele din casă nu mă interesau.

  Ei, într-o bună zi, observă bunica „umblătură” la cutia cu zahăr… „Măi, să fie!” Caută, înspăimântată, urmă de şoarec'… ioc. Îl zeflemiseşte pe bunicu',… nici pomeneală! „Pfui, acela micu', să ştii!” Mă strigă bunica, eu mă rup cu greu din ale mele şi o urmez cuminte în casă. Acolo, ce să vezi, pe masă: ditamai cutia cu zahăr cubic, alb, fin, pătrăţos… „Ia 'o cubică' de zahăr”, mă îmbie bunica. Mă uit mirat în ochii ei şi strâmb din nas… Alt răspuns nu-i mai trebuie, s-a lămurit: „nu-i copilu'… dar'atunci?!”

  Trece o zi, trec două, trei… zahărul cubic continuă să dispară… Se pune bunica temeinic la pândă şi, hopa, într-o noapte, dormind mai degrabă iepureşte, aude un foşnet… Nepotul se ridicase în capul oaselor… Bunica – ochi şi urechi! Cu mişcări sigure, fără ezitări, sau bâjbâieli, nepotul se dă jos din pat, merge la masa-dulap, o deschide şi se aşează între uşile deschise larg. Trage cutia cu zahăr în faţa sa, o deschide, alege un cub de zahăr şi îl bagă în gură. Nu-l mestecă. După un timp nedefinit, ia alt cub şi… aceeaşi poveste. În fine, după a doua bucată de zahăr, cu aceleaşi mişcări sigure, acoperă cutia, o împinge la locul ei, închide uşile mesei-dulap şi se culcă la loc. Noaptea următoare, aceeaşi poveste. Se sfătuiesc ei, bunicii, şi hotărăsc să mute cutia cu zahăr cubic, ceea ce şi fac. Vine noaptea… Cu exactitate de ceasornic, nepotul repetă totul, ca un automat, până la momentul în care, negăsind cutia la locul ei, stă o vreme – ca pe gânduri – închide masa-dulap şi iese din cameră… Cum aude şi uşa de la „sală” închizându-se, bunica se repede şi ea la fereastră… Copilul… nicăieri!

„Scoal' Ioane, c-a pierit copchilu'!” „Ce-i, mamă, ce strigi, că n-or da turcii?”, mormăie bunicul, nemulţumit.

  „O pierit acela micu'! În ochii mei o pierit!”, se jeleşte bunica, tot crucindu-se.

  Sare bunicul din pat şi se repede în curte, bombănind. Bunica, după el… Toată noaptea au căutat fără nici un rezultat, afară de trezitul vecinilor şi speriatul păsărilor şi-al animalelor, care, mai puţin vecinii, au protestat prompt şi vehement, stârnind o hărmălaie de sfârşit de lume.

  „Nu-i lucru curat!”, gemea bunica, obosită, înspăimântată, revoltată… „Nu-i lucru curat!”, şopteau vecinii, nedumeriţi, înspăimântaţi, obosiţi… „Nu-i lucru curat!”, bolborosea bunicul, nemaiştiind ce să facă…

  Dacă n-ar fi fost tragic, totul ar fi fost de un comic absolut, poate uşor absurd. Se aşezase pe teica de lemn şi privea, aparent absent, încolo şi-ncoace. La un moment dat, ceva păru sa-i atragă atenţia. Ceva nu era în regulă, dimpotrivă – taman pe dos! În toată tevatura şi hărmălaia din ogradă, câinele dormea liniştit, făcut covrig în faţa cuştii. Se ridică bunicul şi dă să se apropie… Câinele se repede la el şi dă să-l muşte! Câinele lui(!), pe care l-a furat morţii din pârâu pe când era cât pumnul, pe care numai el l-a hrănit şi adăpat, Rex, să rupă lanţul şi alta nu! „Ei, dacă-i pe-aşa…”, mormăi bunicul şi se-ndreptă spre hambar, de unde se-ntoarse cu biciul în mână. Câinele prinse a schelălăi şi se retrase, pas cu pas, în faţa bunicului, fără ca biciul să fi fost folosit. În cuşcă, nepotul dormea dus, ca pe puf. Mă luă bunicul, binişor, să nu mă trezească( nu carecumva să mă sperii), şi mă duse la bunica. Ce mai tânguieli şi descântece, ce mai închinăciuni! Bineînţeles, a trebuit să fiu imediat îmbăiat şi deparazitat, că mă umplusem de pureci şi păduchi. Şi-n toate acestea, eu, nu aveam habar de nimic.

  Un mare semn de întrebare a rămas, pentru bunici, cum de mă primise Rex pe domeniul lui, când – lucru ştiut – în afară de bunicul, nici musca nu pătrundea acolo, fără riscuri, ba, mai mult – mă şi păzise! În orice caz, din acea noapte, am fost singurul membru al familiei, destul de numeroase dealtfel, tolerat şi acceptat de Rex atât cât a trăit. Şi tot din acea noapte, nopţile mele şi-au schimbat parcursul. Nu mai coboram din pat, în schimb, deseori mă trezeam, dimineaţa, în celălalt capăt, iar în unele nopţi, bunicii mă auzeau vorbind( ca şi cum aş fi conversat cu cineva). Din fericire, nu am fost dus la doctor, iar aşa-zis-ul meu somnambulism a trecut de la sine, pe când aveam zece-unsprezece ani.

# # #

  (Copilul cu lupi)

  Cam la un an şi jumătate după episodul cu zahărul cubic, în vacanţa de iarnă( eram acum la cămin, un fel de grădiniţă cu program prelungit), în urma unei discuţii avută cu mama, mi-a rămas ideea că bunicilor le e dor de mine, şi că ar fi bine să petrec, măcar câteva zile, la ţară. Problema era că mama nu putea să-şi ia concediu. Eu, băiat mare – la cinci ani jumătate – am hotărât să le fac tuturor o surpriză şi să plec la ţară singur. Aveam ceva bănuţi ai mei şi ştiam( consideram eu) cum se ajunge acolo. Bagaj nu-mi trebuia, pentru că aveam destule hăinuţe la bunici. Cu vreo două zile înainte de Crăciun, m-am îmbrăcat bine, i-am scris mamei un bilet( nu vă miraţi, ştiam, deja, să scriu şi să citesc), am închis bine uşa şi am pornit. Era trecut de amiază. Am ajuns cu bine la autogară, dar la casa de bilete mi s-a spus că pe ruta respectivă nu circulă autobuze, din cauza zăpezii. „Nu-i nimic, o să merg cu trenul”, mi-am zis. La gară, nici o problemă, mi-am luat bilet şi am aflat că trenul urma să plece peste o oră. Am mers direct pe peron şi m-am aşezat pe o bancă. Aveam timp să-mi revăd planul. În varianta cu trenul, ajungeam într-o gară aflată la vreo doisprezece kilometri de satul bunicilor. Ştiam, însă, că exista o cursă, care pleca la un sfert de oră după trecerea trenului. Făcusem drumul acesta de nenumărate ori, cu mama. Chiar dacă o să fie mai aglomerat, n-or să mă lase ei în drum. Cu gândul acesta am urcat în tren. Drumul nu mi s-a părut lung, deşi a durat aproape trei ore. Vecinii de compartiment m-au ţinut într-o horă de întrebări şi se tot minunau că „ce băiat mare şi deştept” sunt! Am ajuns în staţia cu pricina, am coborât din tren şi m-am îndreptat spre locul de unde ştiam că pleacă de obicei cursa. Zăpada, mare şi pufoasă, mi-ajungea până la brâu. În staţie – nici ţipenie! Mă uit eu în stânga, în dreapta, nici urmă de cursă! „O fi întârziind, cu zăpada asta”, mă gândeam, bătând pasul pe loc, să nu mă ia frigul. Deja se înserase! Tot foindu-mă şi uitându-mă încoace şi-ncolo, am observat nişte sănii mari, unele trase de cai, altele de boi, care plecau pe drumul meu, pline de oameni şi bagaje… „Te pomeneşti că acolo trebuia să fiu şi eu!...” Ca să vă faceţi o idee, drumul şerpuia, cale de trei dealuri, între locul în care mă aflam şi satul bunicilor, iar mijloacele de transport – singurele – tocmai plecaseră! Noaptea se lăsa repede, dar asta nu era un inconvenient, pentru că zăpada strălucea în lumina lunii, cerul fiind senin – semn de ger năpraznic. Ştiam ce am de făcut, am să tai dealurile de-a curmezişul, spre a scurta drumul. De rătăcit, nu aveam cum să mă rătăcesc, având permanent şoseaua drept reper. Şi iată-mă la drum… mai degrabă, un fel de înnot prin zăpadă! Hotărât şi încrâncenat, am luat pieptiş dealul, şi nu m-am oprit să-mi trag sufletul decât sus, pe coama dealului. Drumul se vedea undeva, în stânga mea, ca desenat. La vale avea să-mi fie mai uşor, apoi, încă două dealuri… Undeva, în dreapta, nişte câini păreau că se joacă între ei… „Hai, la vale! ”, mi-am zis, şi, mai alunecând, mai de-a rostogolul, părea că mă joc şi eu prin zăpadă… Aveam, dealtfel, destul de furcă prin zăpada, troienită ici-acolo, astfel că nu prea eram atent la ce se întâmpla în jurul meu… Pe când ajunsesem aproape în scaunul văii, o larmă cumplită m-a oprit în loc. chiote, strigăte, fluierături şi pocnete se apropiau ameninţător! Uitându-mă roată în jur, am observat doar câinii ce se îndepărtau, aproape nepăsători, oprindu-se, din când în când, şi adulmecând nehotărâţi. Larma se tot apropia, şi mi-am dat seama că sunt aproape de drum, de unde un grup de oameni se îndreptau către mine chiuind şi pocnind din bici, din palme, fluierând… până au ajuns la mine şi m-au înconjurat. „Măi copchile, de-al cui eşti, bată-te norocu’? ”, mă întrebă unul dintre ei. „Sunt nepotul lui Ion C. Anghel de peste Horincea”, am răspuns. „Şi bunică-tu ştie pe unde umbli noaptea, cu lupchii după tine? ” „Nu ştie, că vreau să-i fac o surpriză! Care lupi?! ” „Haida-ţi, măi să mergem, că ne-apucă ‘mneaţa Ajunului pe coclauri! ”, zise altul şi mă luă în braţe. Apropiindu-ne de drum, am văzut sania( un car obişnuit, cu un fel de schiuri mari în loc de roţi, tras de doi boi), în care, câteva femei aşteptau cu sufletul la gură. Am fost încredinţat uneia dintre ele, în timp ce bărbaţii îşi reluau locurile în car-sanie, povestindu-le de bunicul meu şi surpriza ce-l aştepta. Încet( mai bine zis alene) ne-am pus în mişcare. După ce am fost înfofolit în piei de capră, a trebuit să le povestesc cum e cu surpriza, cum am plecat eu singur cu trenul, toată povestea… Mă ascultau cu luare-aminte, ba zâmbind, ba minunându-se. „Da’ cu lupchii, cum te-ai luat? ”… Se parecă, de o bună bucată de timp, observaseră haita de lupi, şi tot urmărindu-i au dat cu ochii de mine, iniţial, neînţelegând ce aş putea fi. Nu ştiu, şi n-am să ştiu niciodată, dacă lupii m-ar fi atacat în acea noapte. Îmi amintesc, însă, foarte clar, că nu m-au speriat în nici un fel, nici nu banuiam că ar fi lupi, iar prezenţa lor îmi dăduse chiar un sentiment de confort. Din povestea acelor oameni, se pare că, atunci când s-au hotărât să intervină, mă aflam în mijlocul haitei. De mirare a rămas pentru toţi, însă, cum am putut eu să depăşesc sania, plecată înaintea mea.

2008 – Gabriel Ghimpu

Atelier, Runda 2

            În timp ce juriul Noduri şi Semne deliberează rezultatele rundei 1, în care s-au întrecut juniorii noştri, vă prezentăm a doua rundă a atelierului literar. Tema acestuia este legată de un verb descoperit accidental de Florin Buzdugan: „a redempta”. Pentru că ne-a plăcut cum sună, ne-am gândit să scriem texte scurte care să trimită cu gândul la „a redempta sau a nu redempta”. Participanţii la această rundă sunt Alexandru Maria, Radu Vartolomei şi Gabi Ghimpu. Sunteţi iarăşi rugaţi să votaţi autorul care v-a plăcut cel mai mult sau v-a displăcut cel mai puţin. Câştigătorul primei runde va concura cu câştigătorul celei de-a doua runde pentru finala Noduri şi Semne, în timp ce al doilea clasat al grupei I va disputa un meci pentru locul 3 al concursului cu al doilea clasat din a doua rundă. Câştigătorii vor fi aleşi în funcţie de numărul de voturi adunate dar şi în funcţie de decizia juriului Noduri şi Semne.

            Iată şi textele din această rundă:

Redemnizare

De Alexandru Maria

Când s-a întâmplat, nimeni nu se aşteaptă la asta. La asta, adică la felul în care se întâmplă. Totul a fost într-o fracţiune de secundă, pe loc şi în linişte, ca într-o fotografie. Unii au fost prinşi în timp ce îşi rădeau feţele, altele în timp ce îşi beau cafeaua, unii copii vor rămâne suspendaţi în unghi mort în leagăne, în timp ce alţii muşcaseră din sfârcul mamei. A fost o lumină puternică noaptea, sau a fost un întuneric groaznic ziua, şi totul a rămas acum.

Să vedem, pentru că – totuşi – vedeau. Să auzim, pentru că ei auzeau. Să tăcem, pur şi simplu. Oamenii sunt stane de piatră, sunetele şi culorile se lovesc de ei, ei nu înţelegeau nimic din ce se întâmplă, stau aşa, cum îi prinsese clipa, şi se minunau de felul în care stăteau aşa cum îi prinsese clipa. La început, pentru că apoi se vor minuna de felul în care îi prinsese pe ceilalţi aceeaşi clipă. La urmă, deodată, se minunează de faptul că se minunează de faptul că oamenii arată cum arată. Tăcând. După urmă, s-au gândit că de ce oare, unii vor încerca să-şi mişte măcar degetul mic de la picior, sau de la mână, fiecare cum a dorit, alţii să tragă măcar o dată aer, măcar puţin, în piept, pentru că – zic ei – nu trebuie să se dezobişuiască de a respira, alţii se vor mira de cât s-au încăpăţânat corpurile, sau ei înşişi, să stea pe loc.

Alţii se redemptează cu gândul că va trece clipa. Adică, această clipă.

Alţii nu.

Mă uit la Alex, care era fratele meu. Doarme. Ce bine e să dormi în momentul în care timpul se gândeşte că a venit timpul să se transforme în etern. Sau nemuritor. Oare la ce se gândeşte el, sau ce visa atunci. Pun pariu că nu la faptul că odată şi odată va trebui să redempteze tot timpul care a murit. Eu abia mă trezeam şi voi simţi timp de o clipă duhoarea de usturoi de pe limbă.

Sau, mă voi gândi la unchiul care stă pe moarte la câţiva zeci de killometri distanţă, care – în absenţa celeilalte intuiţii – stă lângă mine de fapt, şi care probabil s-a gândit, ce noroc a dat peste mine, trăiesc clipa. Nu mai e nevoie să redemptez pentru o viaţă de abuz, obtuz, obuz, confuz, pierd şirul, mă opresc. Sunt mofluz, nu mai zic nimic,

îl opresc eu. Oricum, a rămas fără cuvinte, nevastă-sa plânge, de fapt nu plânge, lăcrimează. E fericită, ba nu. Va fi fericită când va muri ăsta. Ăsta din mine, care e unchiul.

Sau mă gândesc aşa, în gol. Uite, mă gândsc la goliciune, aici

vezi şi tu, asta este goliciunea. Sau timpul fără loc. Sau invers. Sau timpul fără timp. Sau locul fără

nu te mai gândi, noi încercăm să redemptăm, gândesc ceilalţi din mine, plus că tu nu gândeşti, te faci că gândeşti, ai doar gânduri, atât, acum eşti acolo, tot acum aici, acolo şi aici nu se leagă prin nimic, de ce nu se leagă nimic în capul tău, pentru că refuzi să redemptezi.

În clipa asta se va naşte în mintea mea ceva, ceva mare, monstruos, ceva ciclopic, care se zbate de pereţii pereţilor creierului meu, şi sparge craniul, şi urlă, ar vrea să arunce cu venin ca o cobră, dar şi animalele sunt prinse în clipă, deci şi cobrele, pentru că

ba nu sunt prinse. Şi ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici şi acolo, care ştiam deja de câteva gânduri mai sus că e acolo şi aici, sau acolo e aici şi aici e

n-ai nici măcar un sens

am gânduri

ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici până acolo, şi în momentul ăsta, după momentul ăsta pielea toturor devine catifelată, din ea se naşte timpul care moare, clipă după clipă.

Întind mâna şi ating cearşaful, este ud şi degetele îmi sunt lipicoase. Cearşaful mă întreabă

voi de ce redemptaţi degeaba

şi eu nu ştiu ce să-i răspund, că nu ştiu ce înseamnă.

Dar ştiu că, atunci când s-a întâmplat, nimeni nu se aştepta la asta. Adică la felul în care timpul s-a oprit în loc, sau locul a rămas fără timp. Totul a rămas nemişcat la suprafaţă, în timp ce abisul forfotea, ca într-o fotografie.

Iar timpul e nemilos cu fotografiile.

A (se) redempta, sau a nu (se) redempta?!

De Gabi Ghimpu

            Dacă admitem ca ipoteză de lucru: a (se) redempta = a (se) izbăvi/ mântui/ răscumpăra, etc., putem aluneca uşor într-o serie de demersuri quasi-asumate şi, fără-doar-şi-poate, justificate(!), pe cât de inutile, pe atât de grave – în pseudo-absurdul situaţiilor (tragi-comice deopotrivă) astfel generate!

            Am putea (chiar!) înainta Academiei Române propunerea de adoptare a acestui minunat cuvânt, a cărui bogăţie semantică nu poate aduce decât un plus de prospeţime, rigoare şi savoare limbii române (deloc de neglijat, în acest sens, ar fi sublinierea imensului potenţial poli (sau pluri)-semantic, laolaltă cu valenţele acestuia!).

            Apăsat de conştiinţa acestor adevăruri, deşi mă aflu în postura de iniţiator al prezentului exerciţiu (MEA CULPA!), mă retrag – fără lauri! – din joc (nu-mi iau, însă, şi jucăriile).

            Mă redemptez, deci, şi rămân, al dumneavoastră,

Gabriel Ghimpu, Galaţi, România, EU, mai spre gârlă…

Redempţie

De Radu Vartolomei

Rare erau serile când putea să-şi simtă viaţa scurgându-i-se prin vene iar asta era una dintre ele. 

Poate băuse prea multă cafea şi ceea ce simţea în tâmple era doar pulsaţia inimii inundate în lichid maron-amărui. Era târziu, simţea asta din somnul dulce al nevestei cu ochi larg închişi şi din bătăile inaudibile ale inimii copilului său nenăscut. Ce frumos dormeu amândoi!

Au avut o săptămână grea, ştia asta, au fost pe rând emigranţi, cetăţeni ai unui regat de la capătul pământului doar ca apoi să se întoarcă la starea călduţă de nefericire cotidiană pe care Cartierul de Est ştia cu atâta generozitate să o împrăştie.

Ce mulţumiţi erau sărăcuţii. Frica de o schimbare îi acoperea plăcut ca o pătură ţesută atât de fin cât să nu deranjeze şi îi proteja de furtuna aceea dezlănţuită în sufletul tânărului imigrant.

“Visezi?” Se întreba în lumina rarefiată.

Nu! Dacă ar fi visat ar fi fost în engleză ori în limba aceea pe care mintea lui o vorbea şi pe care nu o putea înţelege, limba aceea ce îi ascundea corpul ca două aripi de heruvim.

Dacă se gândea bine, el nu a mai visat de când s-a întors în ţară.

Mincinosul! Visa zilnic, mergând pe stradă, atunci când vedea oameni ce nu aveau cum să fie acolo, când vedea bulevardul cel larg al Cartierului de Est transformându-se într-un fiord şi vedea sediul poliţiei municipale devenind un castel. Da el visa zilnic! Doar că nu vroia să şi-o mai recunoască.

Patul nu îşi mai avea rostul, s-a ridicat încet ca nu cumva soţia cu pântec rodit să simtă transformarea patului lor în patul ei. Ar fi putut să fumeze o ţigară, încă erau ieftine, ar mai fi putut să-şi facă o cafea, încă era amară, dar a preferat să se îmbrace încet şi să se strecoare pe uşă afară la fel de încet ca nici măcar el să nu observe transformarea casei lui în casa altcuiva.

“Nu are rost să te pripeşti”, şi-a zis. “De acum poţi să iei viaţa la pas. Ce a fost mai greu a trecut. Decizia a fost luată! Rămâi.”

Şi-a pus căştile în urechi, încă mai avea muzica descarcată pe vremea când mai putea privi capătul lumii.

Mergea încet. Afară ploua. Nu ar fi trebuit să fie trist. Versurile cântecului erau în engleză iar paşii încă mai tropăiau în română.

-Ai adormit? s-a întrebat.

-Nu! Dacă ar fi dormit s-ar fi visat înger, un heruvim mai exact. Un heruvim acoperit de două din aripile sale ca de un accent de limbă străină, cu patru capete ce se schimbau atât de des încât mereu zbura dezorientat şi cu o sabie de foc ascuţit până la perfecţiune de către lupta de zi cu zi. Nu dormea, doar era puţin debusolat.

S-ar fi dus la o biserică, una goală de conţinut ca o catedrală luterană sau la una împodobită cu o singură icoană făcătoare de minuni ca cea de la biserica negustorilor din centrul oraşului. Ar fi trebuit să se inventeze bisericile luterane cu icoane făcătoare de minuni. Dacă s-ar fi întors la capătul lumii el însuşi ar fi construit una. Luterană pe afară, cu un Hristos Pantocrator împodobind atotştiitor tavanul.

Erau ciudate străzile plouate, puţină albie, puţin asfalt şi, dacă se chinuia, puţin fiord. Ar fi zburat. Îi era poftă să zboare peste blocuri aşa cum visa mai de mult că zboară din casa de pe strada Limboului peste munţi şi ţări ca să-şi viziteze soţia încă nerodită în patul din Cartierul de Est.

-Heruvimii au patru aripi. Două de zbor şi două de redemţie. Ce faţă ar fi făcut taximetriştii adormiţi din staţie dacă l-ar fi auzit. Oricum nu l-ar fi înţeles. Redemţie? Ei se mântuiau sănătos româneşte nu aşa... stricat în engleză.

Eu mă redemţuiesc, tu te redemţuieşti, ei nu se redemţuiesc. Biserica negustorilor era încuiată, cerul se închide noaptea pentru redemţie, taximetriştii se mântuie doar de cu dimineaţa.

Şi-a aprins o ţigară sprijinindu-se de poarta cu evanghelişti şi animalele lor alegorice. Erau ciudate creturile acelea, le privea în jarul roşiatic, leul, taurul, vulturul şi.....Hai că ştia! Până la urmă capetele celor patru creaturi erau şi capetele lui de heruvim. Leul, taurul, vulturul şi... Ce cap mai avea el?

Nici nu a a observat când a trecut prin poarta Bisericii negustorilor. Ce frumoasă era icoana făcătoare de minuni.

-Ce vrei? l-a întrebat icoana ascunsă sub lanţurile lăsate de către pioşii cu dorinţe împlinite.

-Aş vrea să fiu fericit. Se poate?

-Şi nu ţi s-a acordat şansa la fericire când ai trecut ultima dată pe la mine?

-Păi... nu ştiu. Am ales ceea ce trebuie?

-Bine. Am să te ajut şi de data asta, dar îmi datorezi o biserică luterană dotată cu icoană făcătoare de minuni. Ai înţeles?

-Da. Doamnă, am înţeles.

-Acuma hai! I-aţi zborul de aici şi lasă-mă că de dimineaţă îmi vin credincioşii la mântuire şi am treabă.

Nu a ştiut niciodată că aripile de heruvim ştiu să zboare aşa de repede. Poate nu a fost heruvim de destul timp încât să afle asta.

-Hei. Hei! Snake du norsk? L-au trezit poliţiştii din poarta bisricii Frogner. Era dezorientat dar treaz în sfârşit.

-No! Sorry lads, I'm only speaking English.

-Are you O.K? What are you doing here so early in the day?

-Nothing much! Just looking for redemption.