Atelier, Runda 2

            În timp ce juriul Noduri şi Semne deliberează rezultatele rundei 1, în care s-au întrecut juniorii noştri, vă prezentăm a doua rundă a atelierului literar. Tema acestuia este legată de un verb descoperit accidental de Florin Buzdugan: „a redempta”. Pentru că ne-a plăcut cum sună, ne-am gândit să scriem texte scurte care să trimită cu gândul la „a redempta sau a nu redempta”. Participanţii la această rundă sunt Alexandru Maria, Radu Vartolomei şi Gabi Ghimpu. Sunteţi iarăşi rugaţi să votaţi autorul care v-a plăcut cel mai mult sau v-a displăcut cel mai puţin. Câştigătorul primei runde va concura cu câştigătorul celei de-a doua runde pentru finala Noduri şi Semne, în timp ce al doilea clasat al grupei I va disputa un meci pentru locul 3 al concursului cu al doilea clasat din a doua rundă. Câştigătorii vor fi aleşi în funcţie de numărul de voturi adunate dar şi în funcţie de decizia juriului Noduri şi Semne.

            Iată şi textele din această rundă:

Redemnizare

De Alexandru Maria

Când s-a întâmplat, nimeni nu se aşteaptă la asta. La asta, adică la felul în care se întâmplă. Totul a fost într-o fracţiune de secundă, pe loc şi în linişte, ca într-o fotografie. Unii au fost prinşi în timp ce îşi rădeau feţele, altele în timp ce îşi beau cafeaua, unii copii vor rămâne suspendaţi în unghi mort în leagăne, în timp ce alţii muşcaseră din sfârcul mamei. A fost o lumină puternică noaptea, sau a fost un întuneric groaznic ziua, şi totul a rămas acum.

Să vedem, pentru că – totuşi – vedeau. Să auzim, pentru că ei auzeau. Să tăcem, pur şi simplu. Oamenii sunt stane de piatră, sunetele şi culorile se lovesc de ei, ei nu înţelegeau nimic din ce se întâmplă, stau aşa, cum îi prinsese clipa, şi se minunau de felul în care stăteau aşa cum îi prinsese clipa. La început, pentru că apoi se vor minuna de felul în care îi prinsese pe ceilalţi aceeaşi clipă. La urmă, deodată, se minunează de faptul că se minunează de faptul că oamenii arată cum arată. Tăcând. După urmă, s-au gândit că de ce oare, unii vor încerca să-şi mişte măcar degetul mic de la picior, sau de la mână, fiecare cum a dorit, alţii să tragă măcar o dată aer, măcar puţin, în piept, pentru că – zic ei – nu trebuie să se dezobişuiască de a respira, alţii se vor mira de cât s-au încăpăţânat corpurile, sau ei înşişi, să stea pe loc.

Alţii se redemptează cu gândul că va trece clipa. Adică, această clipă.

Alţii nu.

Mă uit la Alex, care era fratele meu. Doarme. Ce bine e să dormi în momentul în care timpul se gândeşte că a venit timpul să se transforme în etern. Sau nemuritor. Oare la ce se gândeşte el, sau ce visa atunci. Pun pariu că nu la faptul că odată şi odată va trebui să redempteze tot timpul care a murit. Eu abia mă trezeam şi voi simţi timp de o clipă duhoarea de usturoi de pe limbă.

Sau, mă voi gândi la unchiul care stă pe moarte la câţiva zeci de killometri distanţă, care – în absenţa celeilalte intuiţii – stă lângă mine de fapt, şi care probabil s-a gândit, ce noroc a dat peste mine, trăiesc clipa. Nu mai e nevoie să redemptez pentru o viaţă de abuz, obtuz, obuz, confuz, pierd şirul, mă opresc. Sunt mofluz, nu mai zic nimic,

îl opresc eu. Oricum, a rămas fără cuvinte, nevastă-sa plânge, de fapt nu plânge, lăcrimează. E fericită, ba nu. Va fi fericită când va muri ăsta. Ăsta din mine, care e unchiul.

Sau mă gândesc aşa, în gol. Uite, mă gândsc la goliciune, aici

vezi şi tu, asta este goliciunea. Sau timpul fără loc. Sau invers. Sau timpul fără timp. Sau locul fără

nu te mai gândi, noi încercăm să redemptăm, gândesc ceilalţi din mine, plus că tu nu gândeşti, te faci că gândeşti, ai doar gânduri, atât, acum eşti acolo, tot acum aici, acolo şi aici nu se leagă prin nimic, de ce nu se leagă nimic în capul tău, pentru că refuzi să redemptezi.

În clipa asta se va naşte în mintea mea ceva, ceva mare, monstruos, ceva ciclopic, care se zbate de pereţii pereţilor creierului meu, şi sparge craniul, şi urlă, ar vrea să arunce cu venin ca o cobră, dar şi animalele sunt prinse în clipă, deci şi cobrele, pentru că

ba nu sunt prinse. Şi ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici şi acolo, care ştiam deja de câteva gânduri mai sus că e acolo şi aici, sau acolo e aici şi aici e

n-ai nici măcar un sens

am gânduri

ciclopul-cobră scuipă peste tot, aici până acolo, şi în momentul ăsta, după momentul ăsta pielea toturor devine catifelată, din ea se naşte timpul care moare, clipă după clipă.

Întind mâna şi ating cearşaful, este ud şi degetele îmi sunt lipicoase. Cearşaful mă întreabă

voi de ce redemptaţi degeaba

şi eu nu ştiu ce să-i răspund, că nu ştiu ce înseamnă.

Dar ştiu că, atunci când s-a întâmplat, nimeni nu se aştepta la asta. Adică la felul în care timpul s-a oprit în loc, sau locul a rămas fără timp. Totul a rămas nemişcat la suprafaţă, în timp ce abisul forfotea, ca într-o fotografie.

Iar timpul e nemilos cu fotografiile.

A (se) redempta, sau a nu (se) redempta?!

De Gabi Ghimpu

            Dacă admitem ca ipoteză de lucru: a (se) redempta = a (se) izbăvi/ mântui/ răscumpăra, etc., putem aluneca uşor într-o serie de demersuri quasi-asumate şi, fără-doar-şi-poate, justificate(!), pe cât de inutile, pe atât de grave – în pseudo-absurdul situaţiilor (tragi-comice deopotrivă) astfel generate!

            Am putea (chiar!) înainta Academiei Române propunerea de adoptare a acestui minunat cuvânt, a cărui bogăţie semantică nu poate aduce decât un plus de prospeţime, rigoare şi savoare limbii române (deloc de neglijat, în acest sens, ar fi sublinierea imensului potenţial poli (sau pluri)-semantic, laolaltă cu valenţele acestuia!).

            Apăsat de conştiinţa acestor adevăruri, deşi mă aflu în postura de iniţiator al prezentului exerciţiu (MEA CULPA!), mă retrag – fără lauri! – din joc (nu-mi iau, însă, şi jucăriile).

            Mă redemptez, deci, şi rămân, al dumneavoastră,

Gabriel Ghimpu, Galaţi, România, EU, mai spre gârlă…

Redempţie

De Radu Vartolomei

Rare erau serile când putea să-şi simtă viaţa scurgându-i-se prin vene iar asta era una dintre ele. 

Poate băuse prea multă cafea şi ceea ce simţea în tâmple era doar pulsaţia inimii inundate în lichid maron-amărui. Era târziu, simţea asta din somnul dulce al nevestei cu ochi larg închişi şi din bătăile inaudibile ale inimii copilului său nenăscut. Ce frumos dormeu amândoi!

Au avut o săptămână grea, ştia asta, au fost pe rând emigranţi, cetăţeni ai unui regat de la capătul pământului doar ca apoi să se întoarcă la starea călduţă de nefericire cotidiană pe care Cartierul de Est ştia cu atâta generozitate să o împrăştie.

Ce mulţumiţi erau sărăcuţii. Frica de o schimbare îi acoperea plăcut ca o pătură ţesută atât de fin cât să nu deranjeze şi îi proteja de furtuna aceea dezlănţuită în sufletul tânărului imigrant.

“Visezi?” Se întreba în lumina rarefiată.

Nu! Dacă ar fi visat ar fi fost în engleză ori în limba aceea pe care mintea lui o vorbea şi pe care nu o putea înţelege, limba aceea ce îi ascundea corpul ca două aripi de heruvim.

Dacă se gândea bine, el nu a mai visat de când s-a întors în ţară.

Mincinosul! Visa zilnic, mergând pe stradă, atunci când vedea oameni ce nu aveau cum să fie acolo, când vedea bulevardul cel larg al Cartierului de Est transformându-se într-un fiord şi vedea sediul poliţiei municipale devenind un castel. Da el visa zilnic! Doar că nu vroia să şi-o mai recunoască.

Patul nu îşi mai avea rostul, s-a ridicat încet ca nu cumva soţia cu pântec rodit să simtă transformarea patului lor în patul ei. Ar fi putut să fumeze o ţigară, încă erau ieftine, ar mai fi putut să-şi facă o cafea, încă era amară, dar a preferat să se îmbrace încet şi să se strecoare pe uşă afară la fel de încet ca nici măcar el să nu observe transformarea casei lui în casa altcuiva.

“Nu are rost să te pripeşti”, şi-a zis. “De acum poţi să iei viaţa la pas. Ce a fost mai greu a trecut. Decizia a fost luată! Rămâi.”

Şi-a pus căştile în urechi, încă mai avea muzica descarcată pe vremea când mai putea privi capătul lumii.

Mergea încet. Afară ploua. Nu ar fi trebuit să fie trist. Versurile cântecului erau în engleză iar paşii încă mai tropăiau în română.

-Ai adormit? s-a întrebat.

-Nu! Dacă ar fi dormit s-ar fi visat înger, un heruvim mai exact. Un heruvim acoperit de două din aripile sale ca de un accent de limbă străină, cu patru capete ce se schimbau atât de des încât mereu zbura dezorientat şi cu o sabie de foc ascuţit până la perfecţiune de către lupta de zi cu zi. Nu dormea, doar era puţin debusolat.

S-ar fi dus la o biserică, una goală de conţinut ca o catedrală luterană sau la una împodobită cu o singură icoană făcătoare de minuni ca cea de la biserica negustorilor din centrul oraşului. Ar fi trebuit să se inventeze bisericile luterane cu icoane făcătoare de minuni. Dacă s-ar fi întors la capătul lumii el însuşi ar fi construit una. Luterană pe afară, cu un Hristos Pantocrator împodobind atotştiitor tavanul.

Erau ciudate străzile plouate, puţină albie, puţin asfalt şi, dacă se chinuia, puţin fiord. Ar fi zburat. Îi era poftă să zboare peste blocuri aşa cum visa mai de mult că zboară din casa de pe strada Limboului peste munţi şi ţări ca să-şi viziteze soţia încă nerodită în patul din Cartierul de Est.

-Heruvimii au patru aripi. Două de zbor şi două de redemţie. Ce faţă ar fi făcut taximetriştii adormiţi din staţie dacă l-ar fi auzit. Oricum nu l-ar fi înţeles. Redemţie? Ei se mântuiau sănătos româneşte nu aşa... stricat în engleză.

Eu mă redemţuiesc, tu te redemţuieşti, ei nu se redemţuiesc. Biserica negustorilor era încuiată, cerul se închide noaptea pentru redemţie, taximetriştii se mântuie doar de cu dimineaţa.

Şi-a aprins o ţigară sprijinindu-se de poarta cu evanghelişti şi animalele lor alegorice. Erau ciudate creturile acelea, le privea în jarul roşiatic, leul, taurul, vulturul şi.....Hai că ştia! Până la urmă capetele celor patru creaturi erau şi capetele lui de heruvim. Leul, taurul, vulturul şi... Ce cap mai avea el?

Nici nu a a observat când a trecut prin poarta Bisericii negustorilor. Ce frumoasă era icoana făcătoare de minuni.

-Ce vrei? l-a întrebat icoana ascunsă sub lanţurile lăsate de către pioşii cu dorinţe împlinite.

-Aş vrea să fiu fericit. Se poate?

-Şi nu ţi s-a acordat şansa la fericire când ai trecut ultima dată pe la mine?

-Păi... nu ştiu. Am ales ceea ce trebuie?

-Bine. Am să te ajut şi de data asta, dar îmi datorezi o biserică luterană dotată cu icoană făcătoare de minuni. Ai înţeles?

-Da. Doamnă, am înţeles.

-Acuma hai! I-aţi zborul de aici şi lasă-mă că de dimineaţă îmi vin credincioşii la mântuire şi am treabă.

Nu a ştiut niciodată că aripile de heruvim ştiu să zboare aşa de repede. Poate nu a fost heruvim de destul timp încât să afle asta.

-Hei. Hei! Snake du norsk? L-au trezit poliţiştii din poarta bisricii Frogner. Era dezorientat dar treaz în sfârşit.

-No! Sorry lads, I'm only speaking English.

-Are you O.K? What are you doing here so early in the day?

-Nothing much! Just looking for redemption.