Ion Zimbru versus Adrian Haidu

Fals interviu

E nevoie, nu e nevoie de cenaclu

Adrian Haidu: E nevoie de cenaclu?

Ion Zimbru: Nu. Da.

Adrian Haidu: E nevoie de cenaclul Noduri şi semne?

Ion Zimbru: Eu nu am nevoie să înţeleg atâta vreme cât nu ştiu.

Generaţii şi alte accidente genetice

Ion Zimbru: Am impresia, din felul în care vorbiţi, că dumneavoastră vă consideraţi o generaţie?

Adrian Haidu: Da. Da.

Ion Zimbru: Eu nu sunt o generaţie. Sunt mai degrabă un accident genetic.Mai bine zis, o catastrofă genetică.

Adrian Haidu: Da, dar orice accident genetic se petrece într-un anumit context, într-un anumit timp, într-o anumită, să-i spunem, generaţie, fără să accentuăm prea mult cuvântul ăsta. Corect ar fi fost să fi spus: Sunt un accident genetic al generaţiei mele.

Ion Zimbru: Nu. Indiferent de timp, spaţiu şi generaţie, îmi permit să spun ce zicea şi poetul Ioanid Romanescu – Poezia, ca şi pescuitul: la un capăt un cârlig, la celălalt capăt un idiot. Nu peştele e important, ci pescarul; dacă-ţi intră poezia în sânge, devii incurabil; ori piatra de cap, ori capul de piatră; oricum, se merită să pierzi cu un asemenea stăpân.

Fără mentori suntem ca o virgulă între subiect şi predicat

Adrian Haidu: Să vorbim despre mentori. Ce mentori... sau, de ce mentori... de fapt, orice despre mentori.

Ion Zimbru: Fără mentori suntem morţi. Chiar dacă ne dăm autodidacţi. Mentorul ne învaţă că talentul e zero fără instrucţie, că respectul pentru acurateţea limbii române nu face doi bani dacă punem virgula între subiect şi predicat.

De ce iubim manelele

Ion Zimbru: Crezi că există un război între generaţii poetice?

Adrian Haidu: Da. Clar. Deşi război sună prea dramatic. Mai degrabă un conflict. Mereu există astfel de conflicte, cu atât mai mult azi din nişte motive care, până acum, nu aveau cum să fie atât de accentuate. Noi trăim cu un fel de frustrare inoculată din naştere de către predecesori, poate chiar de părinţi. Trăim cu nişte confuzii în tot ceea ce priveşte arta (şi nu numai arta). Trăim cu impresia că am fost crescuţi prost, haotic chiar.

Ion Zimbru: Nu, nu există niciun conflict între generaţii poetice. Numai o aparentă diferenţă de mentalitate pare că impune bariere între cei care găsesc inefabilul, între mine şi Haidu. Moartea mea nu este egală cu moartea lui Socrate. Sau cu a ta. Stagnarea în creaţie e necesară. Chiar şi Universul se odihneşte. Indiferent de generaţie, poetul nu trebuie să dea vrabia din mână pe cea din par. De aia linia dreaptă e un cerc odihnindu-se iar Dumnezeu este femeie.

Adrian Haidu: În primul rând, noi nu folosim cuvinte mari (inefabil, de exemplu), dintr-o pudoare autoindusă.

Ion Zimbru: Pudoarea devine frică.

Adrian Haidu: Poate. Ne plac lucrurile simple, dar e vorba despre un alt fel de simplicitate, pe care, la o adică, nu prea o înţelegem. Trăim cu senzaţia că până la urmă cultura e un vânat jupuit de toţi înaintea noastră, din care nu au mai rămas decât foarte puţine chestii. Suntem hiene şi căutăm cultura acolo unde ceilalţi nu au găsit-o şi chiar ne place asta, mai ales că de cele mai multe ori chiar o găsim. Suntem exploratori pe un teren mereu virgin, ca în Star Trek. De asta ne plac manelele, de exemplu.

Ion Zimbru: Mie nu-mi plac manelele în niciun sens.

Adrian Haidu: Nu e teribilism, e doar a înţelege altfel lucrurile, nu neapărat mai bine, cât mai interesant.

Ion Zimbru: Asta îmi aminteşte de două versuri populare: Aşa merge de frumos/ de parcă merge pe jos.

Mens sana in corpore sano

Ion Zimbru: Eşti sănătos?