Poezie - Nicoleta Onofrei

Aşteptări

Când le-am spus lui petru şi pavel că nu pot respira, mi-au zis să aştept.

Când le-am arătat că nu mai pot vorbi, mi-au zis să aştept.

Când nu am mai putut vedea şi arăta, mi-au zis să aştept.

Când am început să aştept, cuminte, în colţul meu, li s-a făcut teamă.

Unora ca petru si pavel le e teamă. După ce trece teama lor. Vine teama mea. O teamă lungă. Cât un gândac. Plus o urechelniţă. Plus un întuneric. Plus un hău într-o stradă. Plus...egal o teamă. Ca a lor cumva. Altfel cumva.

Petru şi pavel mă întreabă, acum că teama lor a trecut, dacă pot respira. Dacă. Pot vorbi. Dacă pot vedea şi arăta.

Acum îmi e teamă.

Petru şi pavel mă întreabă: de ce ţi-e teamă?

Trebuie să fim siguri. Trebuie să mai aşteptăm.

Când. Nu e nimic de care să-ţi fie teamă. Când. O picătură e doar o picătură, o ploaie pe un geam, pe o noptieră. Când. Un ceas e un aparat care îţi arată ora şi dă semnale de trezire. Când astea se întâmplă râde cineva.

Când astea se întâmplă cineva nu mai poate respira, vorbi, vedea. Aude doar râsul. Neputându-se mişca.