Posibilitatea unei istorii literare a lumilor ficţionale, sau despre cum înţelegem noi cutremurele

De Emilian Ghelase

Pornim în această "lucrare" de la o întrebare rămasă fără răspuns la un curs (deşi plecând mai repede în acea zi, s-ar putea să mă înşel): Cum se poate construi o istorie literară a unei lumi ficţionale sau o istorie literară din lumi ficţionale? Înainte de a începe demonstraţia, începem cu un mic exemplu anecdotic, care îşi va dovedi importanţa pe parcurs. Apelăm la acesta pentru a scurta o expunere de altfel destul de schematică şi plictisitoare despre ficţiune, societate şi realitate, determinările şi relaţiile dintre ele.

Povestioara este despre un cutremur, căci ce poate fi mai real şi mai cinstit decât o mişcare a pământului, dezordonată, liberă de orice intervenţie umană şi incontestabilă ca rezultat? Să presupunem că un om petrece o după-amiază liniştită singur în camera sa. La un momentdat simte o mişcare puternică, o zgâlţâială. Cum cel mai probabil mişcarea aceea fusese cauzată de un cutremur (în realitate chiar fusese un cutremur, unul mic fără efecte vizibile), omul nostru se sperie. Dar sperietura nu e cauzată de cutremur, în acel moment individul nu are cum să fie sigur de mişcarea telurică. Apoi, cum este un individ raţional şi cu oarecare cunoştinţe despre cutremure (sunt evenimente rare, cu urmări dezastruoase, prin urmare de nedorit şi cu un grad mare de improbabilitate) primul lucru pe care îl va face va fi să-şi strige nevasta, dacă ea se află într-o cameră vecină, sau să sune un prieten dintr-o zonă apropiată. Nu cutremurul (care de altfel chiar s-a întâmplat şi a şi trecut) îl sperie, din moment ce nu e sigur că s-a întâmplat, ci gândul că mişcarea ce i-a întrerupt siesta poate fi un cutremur. Deocamdată ne aflăm în zona indeterminatului. De fiecare data, chiar şi în faţa celui mai clar element al realului, avem nevoie de o confirmare venită de la altcineva. În linii mari, această neîncredere în real şi în capacităţile noastre de înţelegere a lui conduc la formarea societăţii. Abia atunci când i se confirmă cutremurul, sau când personajul nostru intră în contact cu aceeaşi nelămurire a prietenului sau soţiei, cutremurul devine real, deşi acesta se petrecuse în realitate. În lipsa unei confirmări din partea societăţii, acest cutremur, oricât de real poate fi, nu există, e doar o părere, o formă de ficţiune. Însă, dacă nu va primi răspunsul aşteptat „Da, şi tu ai simţit?”, omul, trezit brusc, se va linişti, totul a fost în mintea lui. Proiectase o mică lume ficţională care în urmă cu cinci minute fusese lovită de un cutremur.  

Urmând lui Dalibor Tureček, pornim de la observaţia că „textele literare sunt ancorate într-un context istoric concret şi deschid astfel posibilitatea punerii lor într-un context istoric literar”. Această afirmaţie, care trebuie luată ca atare, aşa cum ni se şi indică, conţine în ea problema lucrării lui Tureček: istoria literară poate fi reconstituită şi în/prin peisajul teoretic contemporan. Ajungem însă la întrebarea pe care ne-o pusesem şi la curs: Cum o facem? Cum trebuie sau cum poate arăta o istorie a literaturii bazată pe o teorie a lumilor ficţionale? Mai mult, ce corpus de texte (reprezentări ale lumilor ficţionale) îşi va selecta această nouă orientare a istoriei literare? Altfel spus, şi vulgarizând totodată, se poate, istoria poate cuprinde această teorie, îi este chiar utilă, dar cum se face?

Realitatea este un construct social prin toate atributele ei: istorie, tradiţie, valori estetice sau ficţiune. Scurta enumeraţie de mai sus este de fapt o listă de instituţii. Ea se construieşte în societate după anumiţi parametri sociali - constituirea unei comunităţi ce construieşte, accesează şi permite accesul în instituţiile sale. Accesul este tot timpul dublat de prezervarea lor. Astfel continuitatea accesului (integrarea de noi membri după ce au fost intruiţi pentru acest accces) conduce spre o circularitate a constructului cultural. Această circularitate (ce poate fi privită drept vicioasă) este una de tipul: „Societatea este un produs uman. Societea este o realitate obiectivă. Omul este un produs social” (Berger, Luckman, 89). Şi societatea are desigur o istorie indestructibil legată de relaţia de mai sus. Se aplică însă modelul dacă înlocuim societatea (realul) cu ficţiunea. Ficţiunea este un produs uman. Ficţiunea este o realitate obiectivă. Omul este un produs fictiv. Prima afirmaţie nu poate fi decât adevărată, normele lumii reale şi le bon sens o confirmă dacă nu cumva chiar o impun. Ficţiunea însă este o realitate particulară, sau subiectivă. Dacă aprobăm această a doua afirmaţie, a treia devine necesară în exact forma la care am ajuns. Omul este un produs fictiv (al ficţiunii ca produs uman reprezentând o realitate particulară), sau cel puţin poate fi şi aşa. Ducând paralela mai departe, putem afirma că şi lumile ficţionale, caracterizate printr-o realitate alternativă la fel de reală cu cea a lumii comune, se pot subscrie istoricităţii, prin urmare şi instituţiile ce creează realităţi alternative, literatura în cazul nostru.

Dacă in relaţia logică subliniată mai sus avem, ca-n orice silogism de altfel, un termen comun care să asigure coerenţa structurii, nu putem decât să ne întrebăm care ar fi nucleul, partea comună în descrierea istorică a unei realităţi alternative. Mai mult, sunt aceste lumi ficţionale independente, sau realităţile particulare ce le designează sunt entităţi închise pentru alternativele lor? Literatura infirmă izolarea lumilor ficţionale (literare) şi confirmă faptul că acestea comunică, se intersectează şi se multiplică.

Exemplul cel mai la îndemână este Don Quijote, înţelegând prin acesta nu titlul unei cărţi sau numele personajului ei principal, ci realitatea particulară pe care Cervantes o instituie prin acestea. Al doilea volum vine pentru a-l apară pe primul, pentru a apăra lumea ficţională de o intruziune neacceptată (autorul care scrie al doilea volum pentru a se bucura de succesul cu care a fost întâmpinat primul, astfel aplicând lumii ficţionale reprezentate de Don Quijote logica romanului cavaleresc, deturnând astfel logica internă a realităţii impuse de Cervantes.) După al doilea volum, oficial şi acceptat, putem să îl mai amintim pe Pierre Menard, autorul lui Don Quijote, sau repovestirea făcută de Unamuno în Viaţa lui Don Quijote, şi mai noul roman al lui Andres Trapiello Când a murit Don Quijote. Toate aceste rescrieri sunt recunoscute şi acceptate - de autor în timpul vieţii sale, sau, ulterior, de public sau de insiderii câmpului literar - şi în acelaşi timp se supun regulilor realităţii create de autor, asigurând statutul particular şi coerenţa lumii ficţionale literare.  

Acesta e doar un exemplu al coerenţei istorice a lumii ficţionale literare. Putem să mai identificăm alte două (cel puţin deocamdată). Un alt exemplu de coerenţă istorică vine dinspre genul literar: utopia este cel mai facil exemplu. Toate utopiile construiesc o lume ficţională, mai mult, acest gen literar foloseşte o logică comună în ce priveşte construcţia. A treia exemplificare a istoricităţii lumii ficţionale vine dinspre curentele literare. Orice poet romantic este determinat şi caracterizat de caracteristicile romantismului. Romantismul însuşi este o formă de lume ficţională. Chopin, Eminescu, Mickiewicz sau Goethe din Suferinţele... nu poate fi posibil în afara unei realităţi a romantismului. Realitate care, în timpul în care îi reprezintă, este creată de fiecare nou participant.  

Observăm astfel că istoria literară are material suficient şi nu întâmpină nicio dificultate în a recrea o lume ficţională, procesul de reconstituire nefiind nici măcar atât de îndepărtat de istoria literară în sensul ei comun şi tradiţional. Ceea ce ar fi imposibil însă de reconstituit ar fi o istorie (naţională sau nu) de la origini până în prezent. Criteriul de coeziune pentru o astfel de istorie totală este unul mult prea lax. Limba, criteriu naţionalist şi segregaţionist, presupune o pierdere importantă a unei istorii a lumilor ficţionale. De altfel, limba în care un text este scris nu poate susţine o coerenţă internă a unei istorii. Tratate lingvistic, de amintit aici critica adusă de Toma Pavel structuralismului, operele sunt separate de mediul lor social. Novalis sau Hölderlin nu îi mai spun nimic lui Eminescu, decât la stadiul anecdotic şi ca remarcă a criticului literar, nu a istoricului literaturii însă. Asta pentru că literarul este mai mult decât lingvistic.

O istorie literară a lumilor ficţionale îi va cuprinde pe Balzac şi pe Sue, lucru pe care societatea franceză îl făcea spre adânca mâhnire a lui Balzac şi în dezavantajul scriitorului ce va fi păstrat ulterior de canon. (Mauroisa, 1965). Asta pentru că literarul este mai mult decât estetic. Cei doi scriitori împart aceeaşi lume ficţională. Spre deosebire de exemplul adus prin Cervantes, această lume determinată de coordonatele Franţa, Paris, prima jumătate a secolului al XIX-lea, nu e o creaţie individuală care să se transforme într-o realitate aprobată de tradiţia ce-i va urma, ci este însăşi realitatea dată de suma elementelor Franţa, Paris, prima jumătate a secolului al XIX-lea. Trebuie observat însă importanţa realismului, un alt termen, de data aceasta un curent literar, ce trebuie adăugat listei de determinanţi ce se constituie în realul perioadei istorice avute în vedere.  

Aşa cum sublinia Tureček citându-l pe Doležel, literaturitatea nu este determinată exclusiv de limbaj şi de funcţia estetică. Am încercat aici să propun trei modele de funcţionare a istoriei literare incluzând lumile ficţionale: un gen literar (utopia), un curent literar (romantismul) şi o operă literară particulară (Don Quijote). Aşa cum am observat, toate aceste exemple se caracterizează prin crearea unei lumi ficţionale şi prin creaţii în interiorul lumii ficţionale specifice.

Bibliografie:

Berger, L. Peter, Luckman, Thomas, "Construirea socială a realităţii", Editura Art, Bucureşti, 2008

Maurois, Andre, "Prometeu sau viaţa lui Balzac", Editura Univers, Bucureşti, 1972

Pavel, Toma, Lumi ficţionale, Editura Minerva, Bucureşti, 1992

Tureček, Dalibor, "The Theory of Fictional Worlds", Aesthetic Function, and the Future of Literary History, Style, Volume 40, Number 3, Fall 2006

şi cărţi doar amintite, dar de care poate luăm cu toţii aminte:

Andres Trapiello, "Când a murit Don Quijote", Humanitas, Bucureşti, 2005

Miguel de Unamuno, "Viaţa lui Don Quijote", Humanitas, Bucureşti, 2004

Jorge Luis Borges, "Pierre Menard, autor del Quijote" (sau în engleză, cum preferaţi) apărut în mai multe cărţulii ale autorului. Ficciones, 1944, cea mai celebră.

Evident, "Don Quijote" al lui Cervantes, Humanitas, recomand traducerea lui Sorin Marculescu.  

Pentru Lumi Ficţionale, Recomandăm cu căldură: Toma Pavel, "Lumi ficţionale",

Lubomir Dolezel, "Heterocosmica" (dacă o găsiţi pe net pe undeva daţi-mi şi mie un semn

Articole de-ale lui Marie-Laure Ryan, Barbara Herrnstein Smith.

Nici nu poţi să ştii cât de captivant este.