ELUCUBRAŢII

  Înainte de prima „întâlnire” eram un ateu convins, atât datorita educaţiei primite, cât şi unor experienţe personale, experienţe marcante, interpretate – în cerebralitatea ce mă caracteriza – clar în favoarea propriilor convingeri. Posesor al unei inteligenţe cu mult peste medie şi al unei gândiri profund tehnice, timid şi predispus la reverie, încă din copilărie, obişnuiam să petrec mare parte a timpului rupt cu desăvârşire de lumea reală – de realitatea înconjurătoare. Un observator din afară ar fi putut spune despre mine, fără îndoieli, că sunt un copil cu probleme… Acum ştiu că totul se datora eforturilor conjugate ale subconştientului, supraconştientului şi a îngerului însoţitor( nu păzitor!) spre a mă trezi, sau spre a-mi iniţia şi antrena conştientul şi fiinţa grosiera în cunoaşterea, recunoaşterea şi înfăptuirea adevărului. Acum ştiu, de asemeni, că unele episoade-întâmplări mai ciudate, din viaţa mea, s-au datorat, sau au rezultat tocmai „luptei” dintre diferitele nivele constituente ale entităţii proprii. Simt că-mi cereţi să exemplific, şi am să fac întocmai, în cele ce urmează.

  Aveam patru ani şi petreceam vara la ţară, la bunici. Pentru confortul meu( şi liniştea bunicii, presupun) dormeam în aceeaşi încăpere cu bunicii, în ceea ce numeau ei bucătăria de vară: o casă măricică, cu prispă, două încăperi mari( una era „sala”, cu funcţionalitate de hol, cealaltă fiind dormitorul bunicilor), bucătărie şi „chiler”( un fel de magazie-atelier). Paturile erau foarte înalte şi mari, pentru mine, la vârsta aceea, o adevărată aventură să urc şi să cobor. În afară de paturi şi de sobă, mai exista în cameră o masă-dulap în care îşi ţinea bunica „comorile”. Printre „comori” se afla şi o cutie cu zahăr cubic, despre care eu nu aveam cunoştinţă. De fapt, interesele mele erau afară, în curtea mare, în grădina-vie-livadă, în „ograda” păsărilor, cele din casă nu mă interesau.

  Ei, într-o bună zi, observă bunica „umblătură” la cutia cu zahăr… „Măi, să fie!” Caută, înspăimântată, urmă de şoarec'… ioc. Îl zeflemiseşte pe bunicu',… nici pomeneală! „Pfui, acela micu', să ştii!” Mă strigă bunica, eu mă rup cu greu din ale mele şi o urmez cuminte în casă. Acolo, ce să vezi, pe masă: ditamai cutia cu zahăr cubic, alb, fin, pătrăţos… „Ia 'o cubică' de zahăr”, mă îmbie bunica. Mă uit mirat în ochii ei şi strâmb din nas… Alt răspuns nu-i mai trebuie, s-a lămurit: „nu-i copilu'… dar'atunci?!”

  Trece o zi, trec două, trei… zahărul cubic continuă să dispară… Se pune bunica temeinic la pândă şi, hopa, într-o noapte, dormind mai degrabă iepureşte, aude un foşnet… Nepotul se ridicase în capul oaselor… Bunica – ochi şi urechi! Cu mişcări sigure, fără ezitări, sau bâjbâieli, nepotul se dă jos din pat, merge la masa-dulap, o deschide şi se aşează între uşile deschise larg. Trage cutia cu zahăr în faţa sa, o deschide, alege un cub de zahăr şi îl bagă în gură. Nu-l mestecă. După un timp nedefinit, ia alt cub şi… aceeaşi poveste. În fine, după a doua bucată de zahăr, cu aceleaşi mişcări sigure, acoperă cutia, o împinge la locul ei, închide uşile mesei-dulap şi se culcă la loc. Noaptea următoare, aceeaşi poveste. Se sfătuiesc ei, bunicii, şi hotărăsc să mute cutia cu zahăr cubic, ceea ce şi fac. Vine noaptea… Cu exactitate de ceasornic, nepotul repetă totul, ca un automat, până la momentul în care, negăsind cutia la locul ei, stă o vreme – ca pe gânduri – închide masa-dulap şi iese din cameră… Cum aude şi uşa de la „sală” închizându-se, bunica se repede şi ea la fereastră… Copilul… nicăieri!

„Scoal' Ioane, c-a pierit copchilu'!” „Ce-i, mamă, ce strigi, că n-or da turcii?”, mormăie bunicul, nemulţumit.

  „O pierit acela micu'! În ochii mei o pierit!”, se jeleşte bunica, tot crucindu-se.

  Sare bunicul din pat şi se repede în curte, bombănind. Bunica, după el… Toată noaptea au căutat fără nici un rezultat, afară de trezitul vecinilor şi speriatul păsărilor şi-al animalelor, care, mai puţin vecinii, au protestat prompt şi vehement, stârnind o hărmălaie de sfârşit de lume.

  „Nu-i lucru curat!”, gemea bunica, obosită, înspăimântată, revoltată… „Nu-i lucru curat!”, şopteau vecinii, nedumeriţi, înspăimântaţi, obosiţi… „Nu-i lucru curat!”, bolborosea bunicul, nemaiştiind ce să facă…

  Dacă n-ar fi fost tragic, totul ar fi fost de un comic absolut, poate uşor absurd. Se aşezase pe teica de lemn şi privea, aparent absent, încolo şi-ncoace. La un moment dat, ceva păru sa-i atragă atenţia. Ceva nu era în regulă, dimpotrivă – taman pe dos! În toată tevatura şi hărmălaia din ogradă, câinele dormea liniştit, făcut covrig în faţa cuştii. Se ridică bunicul şi dă să se apropie… Câinele se repede la el şi dă să-l muşte! Câinele lui(!), pe care l-a furat morţii din pârâu pe când era cât pumnul, pe care numai el l-a hrănit şi adăpat, Rex, să rupă lanţul şi alta nu! „Ei, dacă-i pe-aşa…”, mormăi bunicul şi se-ndreptă spre hambar, de unde se-ntoarse cu biciul în mână. Câinele prinse a schelălăi şi se retrase, pas cu pas, în faţa bunicului, fără ca biciul să fi fost folosit. În cuşcă, nepotul dormea dus, ca pe puf. Mă luă bunicul, binişor, să nu mă trezească( nu carecumva să mă sperii), şi mă duse la bunica. Ce mai tânguieli şi descântece, ce mai închinăciuni! Bineînţeles, a trebuit să fiu imediat îmbăiat şi deparazitat, că mă umplusem de pureci şi păduchi. Şi-n toate acestea, eu, nu aveam habar de nimic.

  Un mare semn de întrebare a rămas, pentru bunici, cum de mă primise Rex pe domeniul lui, când – lucru ştiut – în afară de bunicul, nici musca nu pătrundea acolo, fără riscuri, ba, mai mult – mă şi păzise! În orice caz, din acea noapte, am fost singurul membru al familiei, destul de numeroase dealtfel, tolerat şi acceptat de Rex atât cât a trăit. Şi tot din acea noapte, nopţile mele şi-au schimbat parcursul. Nu mai coboram din pat, în schimb, deseori mă trezeam, dimineaţa, în celălalt capăt, iar în unele nopţi, bunicii mă auzeau vorbind( ca şi cum aş fi conversat cu cineva). Din fericire, nu am fost dus la doctor, iar aşa-zis-ul meu somnambulism a trecut de la sine, pe când aveam zece-unsprezece ani.

# # #

  (Copilul cu lupi)

  Cam la un an şi jumătate după episodul cu zahărul cubic, în vacanţa de iarnă( eram acum la cămin, un fel de grădiniţă cu program prelungit), în urma unei discuţii avută cu mama, mi-a rămas ideea că bunicilor le e dor de mine, şi că ar fi bine să petrec, măcar câteva zile, la ţară. Problema era că mama nu putea să-şi ia concediu. Eu, băiat mare – la cinci ani jumătate – am hotărât să le fac tuturor o surpriză şi să plec la ţară singur. Aveam ceva bănuţi ai mei şi ştiam( consideram eu) cum se ajunge acolo. Bagaj nu-mi trebuia, pentru că aveam destule hăinuţe la bunici. Cu vreo două zile înainte de Crăciun, m-am îmbrăcat bine, i-am scris mamei un bilet( nu vă miraţi, ştiam, deja, să scriu şi să citesc), am închis bine uşa şi am pornit. Era trecut de amiază. Am ajuns cu bine la autogară, dar la casa de bilete mi s-a spus că pe ruta respectivă nu circulă autobuze, din cauza zăpezii. „Nu-i nimic, o să merg cu trenul”, mi-am zis. La gară, nici o problemă, mi-am luat bilet şi am aflat că trenul urma să plece peste o oră. Am mers direct pe peron şi m-am aşezat pe o bancă. Aveam timp să-mi revăd planul. În varianta cu trenul, ajungeam într-o gară aflată la vreo doisprezece kilometri de satul bunicilor. Ştiam, însă, că exista o cursă, care pleca la un sfert de oră după trecerea trenului. Făcusem drumul acesta de nenumărate ori, cu mama. Chiar dacă o să fie mai aglomerat, n-or să mă lase ei în drum. Cu gândul acesta am urcat în tren. Drumul nu mi s-a părut lung, deşi a durat aproape trei ore. Vecinii de compartiment m-au ţinut într-o horă de întrebări şi se tot minunau că „ce băiat mare şi deştept” sunt! Am ajuns în staţia cu pricina, am coborât din tren şi m-am îndreptat spre locul de unde ştiam că pleacă de obicei cursa. Zăpada, mare şi pufoasă, mi-ajungea până la brâu. În staţie – nici ţipenie! Mă uit eu în stânga, în dreapta, nici urmă de cursă! „O fi întârziind, cu zăpada asta”, mă gândeam, bătând pasul pe loc, să nu mă ia frigul. Deja se înserase! Tot foindu-mă şi uitându-mă încoace şi-ncolo, am observat nişte sănii mari, unele trase de cai, altele de boi, care plecau pe drumul meu, pline de oameni şi bagaje… „Te pomeneşti că acolo trebuia să fiu şi eu!...” Ca să vă faceţi o idee, drumul şerpuia, cale de trei dealuri, între locul în care mă aflam şi satul bunicilor, iar mijloacele de transport – singurele – tocmai plecaseră! Noaptea se lăsa repede, dar asta nu era un inconvenient, pentru că zăpada strălucea în lumina lunii, cerul fiind senin – semn de ger năpraznic. Ştiam ce am de făcut, am să tai dealurile de-a curmezişul, spre a scurta drumul. De rătăcit, nu aveam cum să mă rătăcesc, având permanent şoseaua drept reper. Şi iată-mă la drum… mai degrabă, un fel de înnot prin zăpadă! Hotărât şi încrâncenat, am luat pieptiş dealul, şi nu m-am oprit să-mi trag sufletul decât sus, pe coama dealului. Drumul se vedea undeva, în stânga mea, ca desenat. La vale avea să-mi fie mai uşor, apoi, încă două dealuri… Undeva, în dreapta, nişte câini păreau că se joacă între ei… „Hai, la vale! ”, mi-am zis, şi, mai alunecând, mai de-a rostogolul, părea că mă joc şi eu prin zăpadă… Aveam, dealtfel, destul de furcă prin zăpada, troienită ici-acolo, astfel că nu prea eram atent la ce se întâmpla în jurul meu… Pe când ajunsesem aproape în scaunul văii, o larmă cumplită m-a oprit în loc. chiote, strigăte, fluierături şi pocnete se apropiau ameninţător! Uitându-mă roată în jur, am observat doar câinii ce se îndepărtau, aproape nepăsători, oprindu-se, din când în când, şi adulmecând nehotărâţi. Larma se tot apropia, şi mi-am dat seama că sunt aproape de drum, de unde un grup de oameni se îndreptau către mine chiuind şi pocnind din bici, din palme, fluierând… până au ajuns la mine şi m-au înconjurat. „Măi copchile, de-al cui eşti, bată-te norocu’? ”, mă întrebă unul dintre ei. „Sunt nepotul lui Ion C. Anghel de peste Horincea”, am răspuns. „Şi bunică-tu ştie pe unde umbli noaptea, cu lupchii după tine? ” „Nu ştie, că vreau să-i fac o surpriză! Care lupi?! ” „Haida-ţi, măi să mergem, că ne-apucă ‘mneaţa Ajunului pe coclauri! ”, zise altul şi mă luă în braţe. Apropiindu-ne de drum, am văzut sania( un car obişnuit, cu un fel de schiuri mari în loc de roţi, tras de doi boi), în care, câteva femei aşteptau cu sufletul la gură. Am fost încredinţat uneia dintre ele, în timp ce bărbaţii îşi reluau locurile în car-sanie, povestindu-le de bunicul meu şi surpriza ce-l aştepta. Încet( mai bine zis alene) ne-am pus în mişcare. După ce am fost înfofolit în piei de capră, a trebuit să le povestesc cum e cu surpriza, cum am plecat eu singur cu trenul, toată povestea… Mă ascultau cu luare-aminte, ba zâmbind, ba minunându-se. „Da’ cu lupchii, cum te-ai luat? ”… Se parecă, de o bună bucată de timp, observaseră haita de lupi, şi tot urmărindu-i au dat cu ochii de mine, iniţial, neînţelegând ce aş putea fi. Nu ştiu, şi n-am să ştiu niciodată, dacă lupii m-ar fi atacat în acea noapte. Îmi amintesc, însă, foarte clar, că nu m-au speriat în nici un fel, nici nu banuiam că ar fi lupi, iar prezenţa lor îmi dăduse chiar un sentiment de confort. Din povestea acelor oameni, se pare că, atunci când s-au hotărât să intervină, mă aflam în mijlocul haitei. De mirare a rămas pentru toţi, însă, cum am putut eu să depăşesc sania, plecată înaintea mea.

2008 – Gabriel Ghimpu