Proză scurtă de Alexandru Maria

 

Între

                                                                                         „Şi nimeni nu o să găsească aici linişte sau căldură”

                                                                                                       (Albert Camus – Neînţelegerea)

Era o zi călduroasă de vară – o căldură din aia în care mai că îţi vine, chiar şi la umbră, să te dezbraci de orice haină şi de orice pudoare, să-ţi dai jos chiar şi pielea ca să prindă şi sângele culoarea arămie întipărită pe spate, pe piept, pe mâini, pe faţă, pe lume. Şi eram la ţară. Căţeaua cea albă a mamaii, Mona, tocmai ce fătase 5 căţeluşi, unul şi unul, toţi negri ca tăciunele şi gălăgioşi ca nişte pui de om flămând.

Cred că se ştie că, la ţară, oamenii sunt foarte iubitori de viaţă şi vieţuitoare – nu ca prin alte părţi: dacă aici cocoşul cântă când nici bine nu a apus luna, mamaia se trezeşte şi nu îl blagosloveşte, ci îşi dă cu o mână de apă rece pe faţă să primească aşa cum trebuie primele raze de soare, şi se duce de îi aruncă păsării o altă mână de grăunţe. Bineînţeles, mai există şi excepţii, dar nu încă...

Mamaia era o fiinţă tare mică. Cei peste 90 de ani nu fuseseră deloc iertători cu ea. Auzeam mereu poveşti cum că, atunci când era tânără, Măriuca era o floare de fată, dreaptă şi înaltă ca un crin, şi şi mai frumoasă. Acum, când rămăseseră din ea doar o puzderie de copii şi nepoţi împrăştiaţi prin toată ţara şi numele „tanti Maria”, intrase de tot în pământ – gârbovită şi boţită ce era. Totuşi, chiar şi aşa, eram noi care născoceam alte poveşti, cum că ea ar fi fost o veche zână a pădurii care mâniase un zmeu rău care aruncase un blestem rău care o transformase într-o o fiinţă mai bună decât oricine şi orice – tanti Maria purta doar pe faţă ocara zmeului timp, pielea încopăcită, iar pe spate semnul iubirii de viaţă şi vieţuitoare – un mare şi greu cuib de rândunele.

Astfel, normal, căţeluşii ar fi fost primiţi cu dragă inimă, nici unul nu ar fi fost dat pe un ban prin sat sau... dus acolo.

Unchiul, băiatul mamaii, parcă nu era de la ţară, parcă era şi el un fel de zmeu. Parcă. Ce să facă el cu atâtea javre, mai ales că în ogradă mai erau 3 câini, toţi ca nişte urşi mâncăcioşi – Leu’, Samson şi câinele fără nume al vecinilor. El era mai pragmatic, unchiul –dă pe toţi, sau pe toţi îi... Şi deja ştiam că, în câteva zile, are să-şi arunce ochiul între căţei, ochiul lui pragmatic, şi are să vadă care dintre micii şi gălăgioşii pui va creşte mare şi voinic, bun numai de păzit vreo ogradă. Atât putea cuprinde ochiul lui cel pragmatic, atât putea. Şi, dacă puii nu dădeau nici un semn cum că vor fi tare feroce – cum oare, dacă ei nu ştiau decât să stea pe burtă, crăcănaţi, nişte sarmale cu picioare care s-o sugă pe Mona – aveam să ajung şi eu acolo. Şi, dacă puii nu făceau tumbe prin aer – cum oare, dacă ei nici nu ştiau că au picioare – aveam să ajung şi eu acolo. Şi, dacă puii nu muşcau când îi trăgea ochiul pragmatic de coadă – cum oare?, eu aş fi înjurat în locul lor – aveam să ajung şi eu acolo.

Unchiul, băiatul mamaii, era un zmeu de om, înalt, cu o faţă mare şi cu o frunte şi mai mare, mustaţă stufoasă pe care şi-o aranja în fiecare dimineaţă, nişte buze mari şi un nas şi mai gras, ooo... şi un ochi care i se zbătea mereu în cap, un ochi atât de urât că ne băga pe noi, copiii de om mai mult sau mai puţin flămând, în sperieţi când se întorcea noaptea târziu de la bufet. În fiecare noapte. El era zmeul care o pitise pe Măriuca, el era zmeul care ar fi sugrumat cocoşul la prima cântare, el era zmeul care ar fi aruncat puii de căţel în cea mai adâncă râpă din pădurea de salcâm din marginea satului. El era excepţia, iubitoare de viaţă şi atât.

Eu? Cel care povesteşte cum a ajuns acolo? Eu sunt copilul mamei, fiica mamaii, nu prea înalt şi nici prea scund, deloc gras şi hrănit cu poveşti cu Ilene şi cu Zmei, şi cu mere multe şi dulci din merii mamaii, eu sunt fratele surorii mele gemene şi fratele fratelui meu geamăn. Eu sunt cel care nu vrea să fie un zmeu, eu nu ştiu dacă pot.

Era dimineaţa rece de vară fierbinte, neaşteptată de mine. Şi când spun dimineaţă, atunci e dimineaţa de la ţară în care mamaia se trezea când somnul îmi era mai dulce şi începea să trebăluiască. După ce arunca o mână de apă rece pe faţă şi o mână de grăunţe la cocoş. Curăţa repede alţi păpuşoi, rupea repede nişte crenguţe de salcâm, aducea repede nişte apă şi mai rece de la fântână, şi punea repede-repede oalele la fiert. Arunca „ţigănei-ţigănei” urluială la pui, repede, spăla la fel farfuriile de seara trecută, mângâia căţeluşii neochiţi. Atât de repede şi atât de mică era mamaia că nici nu o vedeam. Eu dormeam, ce altceva să fac, unchiul încă mai căsca mahmur după seara trecută, satul se trezea din nou la viaţă, vacile treceau pe drum, oile treceau pe drum, caii erau înjuraţi că nu trăgeau bine la deal sacii de făină – rar li se lipea biciul de piele – eu dormeam, ce altceva să fac, şi unchiul căsca mahmur.

Se făcuse seară şi eu cu sora mea şi cu fratele meu ne jucam în spatele casei, prin iarba până la genunchi. Unchiul nu era acolo să ne muştruluiască, de ce călcăm noi iarba în picioare, să nu o mai poată cosi el, Măriuca stătea pe un scaun de răchită, cu un câine mare şi negru moţăind la picioarele ei. Câinele mai ridica din când în când o ureche, mai dezvelea câte un colţ la vreo muscă, dar picotea în principiu. Era o seară plăcută, noi urmăream fluturii rândunică şi încurcam iarba tăvălindu-ne prin ea.

Sora mea şi fratele meu au început să se depărteze încet, încet. Văzuseră ceva mai ciudat pentru momentul ăla al zilei – un fluture gras şi negru, cu cap de mort, bătea greoi din aripi, se ridicase din cine ştie ce muşuroi, ca o fantomă speriată de nişte vecini prea vii. Cei doi îl urmăreau acum zgomotoşi, şi el – moşcăit – bătea din aripi când mai în sus, când mai în jos, de parcă ar fi căutat joacă. Dar, zic eu, dacă el ar fi gândit, poate că ar fi căutat altceva – pentru că cei doi se depărtau tot mai mult de mine şi de Măriuca şi de câinele cel mare şi negru care stătea acum încordat, mârâind la cine ştie ce vedenie. Deja nu ar fi trebuit să îi mai văd pe cei doi, pe sora şi pe fratele meu, pentru că de mult părăsiseră ograda şi se apropiau de pădurea de salcâmi de la marginea satului. Dar eu parcă eram lângă ei. Respiram alături de ei, săream şi eu când mai sus, când mai jos, încercam să prind şi eu craniul ăla fâlfâitor care ajungea din ce în ce mai aproape de pădurea de salcâmi. Până când a intrat în întuneric. Acasă.

Şi am intrat şi eu. Era o pădure obişnuită, cu salcâmi la fel, unii mai uscaţi şi alţii mai verzi, din când în când o pală de aer mai adia şi tulbura liniştea frunzelor. Verzi din copaci sau uscate de pe jos. Nu era deloc întuneric, aşa cum crezusem din afară. Soarele străpungea rărişul crengilor şi mai că vedeai şi aici fluturi rândunele jucându-se pe vreo rază de lumină, ademenindu-mă să îi prind – sora mea geamănă şi fratele meu geamăn nu mai erau, nu ştiu pe unde dispăruseră, probabil se plictisiseră de urmărit micile avioane dezarticulate şi se duseseră să mai încurce puţin treaba unchiului. Era bine în pădurea aceea groaznică de salcâmi, chiar dacă eram singur – nu îmi era frică de nici un craniu de mort, de nici un zmeu, de nici o altă bestie pe care o închipuiam din afară. Era ca într-un vis frumos, cu seară frumoasă de vară.

Fluturele cu cap de mort bătea din aripi, încet-încet, încet, mediu, puternic, din ce în ce mai puternic. Mi se făcuse treptat frig. Salcâmii au început să se mişte, încercau să se încălzească, frunzele uscate încercau, la început doar, să planeze uşor – la câţiva centimetri – deasupra pământului, până când au început să danseze drăceşte în vârtejuri din ce în ce mai rapide şi mai suse deasupra salcâmilor, împiedicând soarele să-mi mai arate frunze vii şi vedenii de fluturi rândunele. Era un vis sau un coşmar în care eu voiam să ies din pădurea aceea real de groaznică şi nu puteam, că fiecare pas în faţă era de fapt un pas în adâncul întunecat, şi fiecare pas mă aducea tot mai aproape de neobişnuitul unei seri frumoase de vară. Fluturele cu cap de mort era ca o pasăre minusculă gigantică, atât de repede bătea din aripi, şi nu prea cred că se hrănea cu polen de flori – poate doar de crin. Eu nu eram o floare şi era din ce în ce mai frig. Craniului îi apăruseră nişte spini sub golul nasului, ca nişte dinţi mulţi şi mici şi negri, şi începu să strige tare de tot, că acoperea şuieratul vântului, să vin la el să ne jucăm, să îmi arate el din ce e făcută o păpuşă de om, să îmi arate că dincolo de pielea de plastic este ceva şi nu doar aer, că nu sunt carne sau sânge sau oase, că este ceva ca o mâzgă puturoasă, că – vorba ceea – în măduva sacâzului e şi mai mult sacâz, că are el să fărâme orice este mai tare – de la degete până la coaste – doar ca să îmi arate cine este zmeul. Şi eu fugeam cu paşi repezi mai departe şi din ce în ce mai aproape de el, şi era atât de frig că m-am trezit ud leoarcă.

Un bânzoi bâzâia la bec şi unchiul nu mai sforăia că deja se trezise şi plecase lăsând uşa deschisă.

M-am întins o dată, sau de câteva ori, ca să gonesc orice sperietură, am molfăit gustul urât de lapte din seara trecută şi parfumul plăcut de lapte din dimineaţa asta, m-am mai întins o dată şi am ieşit repede afară. Mamaia trebăluia prin curte şi unchiul nu era de văzut. M-am dus repede în spatele casei – Mona stătea în cuşcă, ghemuită, cu botul pe labe, cu nişte urdori uriaşe. De fapt, plângea – nu avea nici urmă de pui pe lângă şi ea părea atât de mică şi singură într-o căsuţă dărăpănată şi uriaşă în goliciunea ei.

Ce puteam eu să fac, să nu mai plângă Mona? De cât timp mă duceam la ţară, şi mie începuseră să îmi placă vieţuitoarele, iar oarecum tabloul ăsta nefericit făcea să mi se strângă inima ca într-un pumn plin de sticlă. Să îi dau nişte lapte proaspăt – poate că l-ar bea, dar, până una alta, puii rămâneau încă acolo chiar dacă aş fi aruncat un fluviu de lapte peste ei, şi Mona tot i-ar fi simţit lipsind. Să o mângâi puţin deasupra nasului, sau sub bot – poate că ar merge, dar ea pe cine mai spală acum, când ţâţele stau să-i explodeze de preaplin şi de nimeni care să i le golească. Să mă duc să îi aduc – aşa sigur ar merge, dar de unde să îi aduc? Fireşte că ştiam de unde – din cea mai adâncă şi întunecată râpă din pădurea de salcâmi de la marginea satului; ştiam şi cum să ajung acolo – doar ce ieşeam din ogradă, făceam vreo câţiva paşi, nu mulţi,  şi dădeam de întuneric; şi, după noaptea – sau dimineaţa – trecută, îmi închipuiam şi ce ar putea să mă aştepte acolo în desiş: trebuia doar să deschid ochii mai bine şi totul să dispară, exact ca într-un vis. Oarecum, nu mă aştepta nimic nou.

Acum să spun că mi-am pus o bucată de mămăligă şi o sticlă de lapte într-o desagă, pe care am aruncat-o pe umăr? Şi să spun că mi-am luat ziua bună de la mamă, sau mamaie, şi că am început cu un pas şi apoi cu altul călătoria? Şi că tot satul era în sărbătoare – vacile rumegau pe marginea drumului, oile rumegau pe marginea drumului, un bici se oprise în aer ca un şarpe în zbor – că oamenii mă priveau cu mare drag cum mă îndrept eu, nepotul mamaii şi fratele surorii mele gemene şi al fratelui meu geamăn, spre necunosct să li-l arăt aşa cum este? Păi de ce să spun astea? Până la urmă, nu aveam decât să ies din ogradă, să fac vreo câţiva paşi şi să văd şi eu ceea ce toţi unchii din lume au văzut – o pădure normală, cu salcâmi la fel şi cu vântul adiindu-le liniştea.

Primul pas – un pas sigur, căutat, ca şi cum aş fi vrut să acopăr nişte urme lăsate de altcineva. Era ud pe jos, dimineaţa e multă rouă la ţară, mai ales dacă nimeni nu se ocupă de iarba care creşte din ce în ce mai sălbăticită în fiecare locuşor – câteodată, mă şi întrebam dacă nu cumva în mica junglă din ograda mamaii nu se ascund cine ştie ce vieţuitoare, cum ar fi... Erau prea reci urmele pe care le dibuiam, aşa că am păşit mai repede, mai repede. Nici nu era nevoie să ridic zăvorul porţii, pentru că el era deja ridicat – ştiam de cine, nu-i nimic, abia voi ajunge mai repede acolo, nu-i nimic, abia zgomotul de fiare hârşâite nu va dezmorţi câinii care nu o vor anunţa pe mamaia că nepotul ei pleacă, unde.

Pe drum, acelaşi lucru – multe animale, oi-cai-vaci, şi mulţi oameni, ca în fiecare dimineaţă. Şi oamenii se grăbeau undeva – trebuiau să ajungă şi pe câmp înainte să răsară bine soarele, să dea o sapă, două în pământul încă umed, şi apoi – când căldura îi va bate fix în creştet – să moţăiască cuminţi sub vreun copac, dar nu înainte de a desface pestelca luată de acasă, cu puţină mămăligă rece, vreo 2 ouă fierte şi niţică sare. Şi ei trebuiau să ajungă undeva, pe urmele lor.

Aşa nu mă uitam eu la pădure. Şi cum să mă uit? Din ogradă nu mă aştepta nimic nou, îi aveam pe cei trei urşi (fără Mona) care să mă apere de orice vietate, o aveam pe mamaia care nu se poate să fi uitat cine a fost, o aveam pe sora mea şi îl aveam pe fratele meu. Şi, chiar dacă nu erau decât câţiva paşi din ogradă până în salcâmi...

Oare chiar există zmei?

Oare chiar există Măriuca?

Oare chiar există sora mea geamănă şi fratele meu geamăn?

Fireeste!

Sunt un copil laş, căruia îi este frică de bau-bau. Şi nimic nu poate schimba asta. Nici un animal plângător nu mă poate face să uit fluturele ăla uriaş, scheletic, şi cuvintele lui – eu nici nu ştiu ce înseamnă sacâz, nici nu am auzit de vorba ceea a lui, nici nu ştiu de ce a apărut el în coşmarul din vis. Eu ştiu doar răceala aia care mi se urcă din glezne până în vârful capului, cu fiecare pas mai departe şi mai aproape, cu fiecare ochi pe care mi-l scap dincolo de vânzoleala de pe drum, într-o linişte cutremurătoare. Nu are nici un rost să merg mai departe, dar nici înapoi. Dacă m-aş putea opri aici, cu un picior apăsat şi unul abia atingând pământul, chiar aici în urma asta uriaşă de tractor, să nu mă mai mişc vreodată, totul ar fi la fel, aşa cum trebuie – aş fi o statuie de carne şi sânge şi oase, pe care se urcă încet buruienile şi, ah, ce aş mai vrea să le aud târându-se pe mine, ele, mai vii decât orice animal sau om, ce aş mai vrea să îmi fie cunoscută răceala lor dimineaţa şi căldura lor noaptea, da, ce aş mai vrea să fiu o statuie verde în mijlocul drumului, pe care vreun nene să o dărâme cu sapa! Ce aş mai vrea eu să nu mai fie unghii pe degete! Ce aş mai vrea eu ca gândurile astea să îmi oprească timpul în loc şi locul în timp, să nu fiu mai aproape şi mai departe, ce aş mai vrea! Dar nu.

Încă un pas. Întuneric.

Chiar ajunsesem – deja intrasem puţin înăuntru. Nu, nu era ca în vis – salcâmii erau altfel, nu erau salcâmii din care mamaia rupea crenguţe să le pună pe foc. Ţin minte că îmi spusese odată de nişte copaci sălbatici de care nimeni nu se putea apropia – nu, nu erau vii, dar spinii lor erau mari ca nişte ţepuşe şi pe ei creşteau alţi spini, mai mici şi mai ascuţiţi, unşi cu venin. În pădure nu erau frunze verzi, cerul era acoperit de coroane dezvelite şi nimic nu răzbătea prin ele – nici soarele, nici fluturii rândunele. Totuşi, nu bătea vântul şi nici o voce nu se auzea. Călcam rar, era întuneric, nu voiam să cad şi bine făceam – pământul era moale şi probabil aş fi intrat în el, iar ca să mă ridic... de ce să mă ţin? Nu se auzea nimic – atunci când intri într-o pădure te aştepţi să auzi vreo pasăre cântând, dar aici unde să îşi facă un cuib, să auzi vreun greiere scârţâind, dar aici e deja toamnă, să auzi măcar vântul cum bate prin frunze, dar aici deja m-am lămurit. Aşa că îmi simţeam fiecare pas cum mi se îndeasă în creier, şi îl bătuceşte, şi poate de asta mă grăbeam – de altceva, de ce m-aş fi? De câine, de aia! Unde este unchiul şi căţeluşii, cât de departe s-au afundat ei în pădure şi cât îmi voi cutreiera minţile să îi găsesc? Unde este surpătura aia în care toţi ţăranii îşi aruncă animalele moarte, în care unchiul îşi aruncă animalele vii, râpa aia adâncă şi întunecată şi fără scăpare?

Hai, înainte înăuntru!

Câţiva paşi, atât să mai faci, şi vei găsi locul în care să te...

Cu cât înaintez, salcâmii sunt din ce în ce mai robuşti – dacă la intrare aş fi vrut, aş fi putut cuprinde unul în braţe, dar aici parcă nici măcar cu privirea nu îi mai pot înconjura; mai mult chiar, fiecare este atât de mare încât îmi vine să cred că eu nu sunt decât ceea ce fiecare din ei conţine. Şi fiecare dintre ei e plin de scorburi, mai mici sau mai mari, şi în fiecare coroană se simte un freamăt, de ce şi de cine făcut nu ştiu, şi am din nou senzaţia aceea de frig, de frison, în care căldura e ca o pojghiţă pe piele. Şi ştiu sigur că nu mă pot trezi.

E doar un vis, zici, nu?

E plin de moarte aici, o sumedenie de mirosuri mă înconjoară şi fiecare din ele vine din câte o scorbură. Dacă ar fi puţin mai multă lumină, poate aş vedea ce este ascuns acolo, în întunericul din trunchiuri, ce carcase s-au uitat de atâta vreme, pe ce oare calc acum – că nu sunt frunze putrezite ci altceva, mai moale şi mai fin, ca nişte băşica porcului. Fiecare pas, pas, pas, sparge, sparge, sparge, ceva, ceva, altceva de fiecare dată. Şi miroase îngrozitor.

Obişnuieşte-te.

Încă puţin... adânc, un hău în care cad încet şi nu pot să mă prind de nimic. Salcâmii sunt iar subţiri, foarte subţiri şi au aceiaşi spini gigantici. Mă şi întreb cum poate un pai, atât de subţiri păreau, să aibă scorburi atât de mari, pentru că ele nu dispăruseră, nu fuseseră resorbite. Dar, parcă, acum văd mai clar ce e în ele – şi mai mult întuneric. Şi eu cad din ce în ce mai încet şi nu mă pot prinde de nimic, chiar dacă vreau, salcâmii nu mai sunt salcâmi, ci nişte grote uriaşe pline de ţepuşe în care, ca o luminiţă de pomină, ceva luceşte. Eu nu pot să văd ce, şi cad şi cad încet încet.

Uită-te mai bine.

Mă uit, încerc să mă uit – înăuntru e o zeamă verde. În zeamă pluteşte ceva.

­Ce?

Sunt nişte haine aurii, mototolite. Eu cad atât de încet şi ele lucesc atât de tare încât le pot apuca. Am prins una şi o desfac. Miroase îngrozitor a verde, dar mâinile mele nu se mai pot opri din ceea ce fac, ochii mi se cască şi mai mult în cap, aş vrea să ţip dar nu pot, atât de verde miroase; haina este aurie, locul este întunecat, eu desfac şi ea este desfăcută, deasupra noastră e o lume a mirosurilor urâte. Şi acum, după ce văd ce lucea, îmi spun că mai bine lăsam câţeluşii unde au fost duşi...

Unde?

... şi stăteam liniştit acasă şi îmi molfăiam laptele din gură şi mă jucam cu sora mea geamănă şi cu fratele meu geamăn. Şi nu mai cădeam acum, şi nu mai vedeam haine aurite, şi nu mai vedeam că ele erau de fapt nişte piei, nu de animal, ci de om. Sora mea geamănă nu era acasă, şi ea plecase şi acum ştiu unde, ştiu şi ce era zeama aia verde şi de ce lucea atât de mult pielea pe care o despăturisem, ştiu că nu şi că da, era mai groaznic decât într-un vis în care sora mea geamănă fusese zdrobită de un fluture cu cap de mort şi tot ce mai rămăsese din ea era doar pielea.

Puţin mai jos ce este?

Nici fratele meu geamăn nu mai este acasă.

Puţin mai jos?

Puţin mai jos e fundul râpii, înecat în acelaşi lichid vâscos şi verde. Îmi ajunge până la genunchi şi puţin mai sus. Puţin mai jos se aud schelălăituri şi bătăi de aripi. Puţin mai jos e un fluture uriaş cu cap de mort şi nişte căţeluşi negri şi morţi.

Ha! Nu-i aşa că mai bine rămâneai acasă? Ce credeai că găseşti aici, floricele pe câmpii în mijlocul pădurii şi căţeluşi sărind după fluturi? Ooo, nu! Aici nu vei găsi niciodată ceea ce cauţi, ci numai ceea ce vrei să ascunzi, cât mai adânc în întuneric.

Eu sunt fluturele cu cap de mort, eu sunt zmeul ăla rău care a blestemat-o pe Măriuca, eu sunt bestia aia scheletică şi ţepoasă care...

Da, uite, atinge puţin cu buricul degetului mustaţa mea, hai, încearcă, dacă nu – uită salcâmii şi ţepuşele. Aşa, bun, vezi? Simţi? Nu doare tare deloc. Eu sunt cel care a aruncat căţeii în râpă. Acum, uită-te la deget! O mai ştii pe sora ta? Te doare cumva, îl vezi umflat? Dar pe fratele tău, îl mai ştii? E învineţit? Întrebare rapidă – cum îl cheamă pe fratele tău, geamăn, hm? Nu, nu este nici dureros, nici umflat, nici vânăt. Nu ştii. Acum, scoate spinul din el şi vezi ce se întâmplă. Da, ai o piele frumoasă tu, fratele, mult mai frumoasă decât ce am avut până acum, scoate spinul repede şi vezi cum se deschide ceva în deget. Simţi furnicături, nu? Simţi cum îţi curge sângele prin vene şi cum odată cu el îţi curge şi carnea şi cum odată cu ea îţi curg şi oasele, nu? Simţi că te îneci a doua oară, în propria zeamă, şi nici măcar nu te poţi îneca, fiindcă nu mai ai plămâni, îţi curg şi ei prin vene, şi nici măcar prin vene – tu eşti o mare vână şi inima ta e afară. Uite, sângele tău nu mai este roşu, vezi cum iese prin înţepătură, vezi ce verde este? Hm, şi ce bine miroase, nu, tu nu mai poţi mirosi, crede-mă pe cuvânt, şi e delicios – e ca mâncarea de urzici cu mult, mult hrean, dar mult mai bună seva ta. Şi uite ce piele frumoasă ai tu. Eşti delicios. Lichidule frate!

Căţeii sunt morţi, tu nu eşti viu, e rândul tău să stai în întuneric şi să aştepţi.

Eu mă voi duce acum la mine acasă şi voi pretinde multe. Măriuca va sta pe scaun, la fel de naivă, şi la picioarele ei va fi un câine mare şi negru. Iar eu voi veni din spatele ei şi îi voi şopti la ureche că e o zi călduroasă de moarte.