Într-o seară cu soare plantasem câţiva sâmburi
creşteau limbi de foc
şi mă-ntorceam cu faţa să ascult lacrimile nărăvaşe săltăreţe
nesocoteşte dojana
rădăcinilor
ascultă cum tresaltă zidurile, zidurile
sfioasa fecioară
floarea soarelui
ridic pana-sărbătoare zăgaz
o linişte mare albă blândă se repetă
carnea umedă tristă
azi e vremea târâtoarelor
e ziua lor
pasăre neîncepută visătoare
pasăre măiastră pasăre de foc
uite ce am pe limba uscată arsă
întâiul cuvânt
simt căldura
cu faţa mea cea nouă
cu faţa mea de nou născut
ceea ce vine în lume
zice se merită zăbavă şi răbdare
anotimpul cu feţele înverzite şi pomii de aur
oraşul fără ziduri
pasărea fără spinări fluturele zaragostes fără trup
merită răbdare şi timp
zice că vine pe lume să se uşureze
de carnea cea strâmtă
de carnea sărată şi dulce în acelaşi timp
îmi tremur cu toţi dinţii
dragostea mea
păstrez gustul sângelui în adâncul gâtlejului
lumi de mijloc şi limbi de foc petrec
eu m-am născut să mă târăsc la tine
dragostea mea
pentru care am învins cuceritorii
de limbă
şi de lut
peştii cu pieile lipicioase cornişe
se lepeadă de pâcla albastră
spune
de tine m-am lepădat
m-am lepădat
de pielea mea zgrunţuroasă amară
de mântuiala cea putredă cu care
am sorit adâncul smarald
niciun amant al mării
nu mai cântă
suflarea aceea sărată
învechită de beţiv
şi doar vântul trece samsar prin plete
plete adânci marmoroase
lespezi corabii de granit
odaia mi-e mobilată cu câteva amintiri
labradorul meu auriu din tinereţe şi un tată soios
nedesluşit
cristale limpezi
conturul tău
şi vârfurile ascuţite ale mesteacănilor de o vară
oraşul e bombardat
pământul se rupe
se aud pocnind tălpile greoaie ale vâslaşilor negri
zumzetul brăţărilor uriaşe
în micul parc din încercănatul oraş
umbrele noastre firave se mai amestecă
încă
sunt numai ciocuri aici
şi câteva pene mărtaş pentru văzduhul de dincolo
şi un miros proaspăt de animal jupuit
care vine de dedesubt
grădinile
sufletele înnoptate alăptându-se şi
tânăra femeie irosindu-şi pruncul
pentru bucuria lor măruntă murdară
să mergi pe vârful umărului
să nu sperii pădurea de cioturi de măruntaie de pasăre urât mirositoare
spune mamă de ce mi-ai pus pe limbă întâiul cuvântul
octombrie de metal
peisajul transparent descărnat
şi strigătul meu până la strugurii
sinucigaşi
roşii
o linie în tavan
afară câţiva copii jucându-se
pândarul asmuţit în tăcere
şi frig
prea mult frig
într-o seară îmi voi târî sulfetul
spre mare larg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu