| „de mâna vieţii tale-ţi vei da duhul, iar nu de mâna morţii tale vei muri” M. Gălăţanu |
Cioran, un mare admirator al „cazurilor”, cum le numeşte el, al personalităţilor care trăiesc la intensitate maximă viaţa, fiind mereu, la orice pas, gata să cadă în hău, să se prăbuşească, ca Nietzsche şi Dostoievski, este el însuşi un caz. Dacă Dostoievski îşi răsfrângea/ascundea dualitatea în numeroasele lui personaje, Cioran şi Nietzsche aleg expresia directă şi fragmentară.
Cioran caută onestitatea în scris, caută expresia bogăţiei de conţinut ce-l inundă. Un sistem încearcă mereu să-şi onoreze ideea de început, drumul trasat, dar pe măsură ce avansezi în problemă se ivesc alte ispite pe care eşti nevoit să le respingi ca să păstrezi coerenţa. În felul acesta nu mai eşti onest, trebuie să minţi ca să dai la o parte contradicţia. Fragmentul reflectă experienţa la un moment dat, nu eşti nevoit să minţi. Multiplele fargmente sunt mai grăitoare despre gândirea şi spiritul unui om decât gândirea şi scrisul controlat, pentru că pe durata unei zile scriitorul îşi poate schimba părerea, poate trăi altfel. Viaţa unui om nu este sistematică şi raţională. Din contră, ceea ce spune şi Dostoievski, viaţa este iraţională. Nu poţi preconiza şi calcula. Singurul lucru sigur, spune Cioran, este moartea.
Paradoxul l-a simţit, poate, pentru prima oară când a trebuit să plece din satul natal şi să-şi părăsească acel rai, acea lume fericită pe care nu a mai putut-o regăsi. S-a rupt ceva atunci în Cioran: „am simţit mereu şi inconştient acest contrast, contradicţia dintre copilăria mea şi tot ce s-a petrecut după aceea. Acest lucru, într-un fel, m-a distrus interior.”[1] Apoi mai este paradoxul fiinţei sale, exprimat în toate cărţile, acela de a fi pasionat de existenţă, în timp ce toate gândurile i se îndreptă împotriva vieţii. Îşi dă seama că orice ar face tot spre moarte se îndreaptă, şi nu numai că aceea e direcţia, dar trăim cu moartea în noi, face parte din noi. În fiecare clipă dăm seama de moarte în viaţa noastră.
Am pornit în această lucrare cu originile contradicţiei în viaţa lui Cioran, filosofia lui fiind o filosofie-confesiune, nu puteam începe decât cu primele trăiri ale paradoxurilor. Scriitorul nu numai că a fost urmărit toată viaţa de amintirea copilăriei din Sibiu, dar firea lui este constant împotriva concepţiei sale despre lume. În interviul luat de Helga Perz, spune: „Sunt influenţat oarecum de taoism: conform acestuia, trebuie să imiţi apa. Să nu faci nici un efort şi să contempli viaţa foarte liniştit. Prin temperamentul meu , sunt însă, din contră, puţin isteric, aş putea spune un epileptic nereuşit”.[2] Aceasta produce în el o mare tensiune, dar această tensiune face violenţa, verva cu care îşi scrie cărţile, ce se simte. Ritmul interior al scrierilor este alert şi încordat, urmare a faptului că autorul scrie numai în momente de criză.
În speţă la Cioran tot ce este paroxistic duce la paradox. Trăirile extreme capătă sens concret la el. Extrem în sensul de în afara vieţii. Explozia şi preaplinul de care vorbeşte duce la marginile vieţii, în această zonă se moare din cauza vieţii. În „Pe culmile disperării” oferă antidotul prăbuşirii de preaplin – lirismul. Salvarea de conţinut prin expresie, dar aici intervine alt paradox - cel al liricului: „vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă.”[3] Într-o trăire extremă, a vorbi despre acea trăire te eliberează de ea, dar e bine acest lucru sau nu? E bine că te eliberezi de apropierea morţii, dar te-ai lipsit de bogăţia şi de profunzimea fiinţei. Într-o trăire extremă atingi universalitatea, rupându-te de barierele fiinţei tale apuci să atingi impersonalitatea, universalitatea (aceea care îl face pe Dostoievski să cunoască omul şi să-l descrie în toate abisurile lui). „A fi plin de tine însuţi” înseamnă a-ţi ieşi din matcă, a te apropia de moarte, dar experienţa acestei trări te adânceşte în fiinţă. Odată ce ai renunţat la ea, te-ai lipsit de un bun, te-ai risipit şi împuţinat. Experienţele subiective cele mai adânci sunt şi cele mai universale fiindcă în ele se ajunge până la fondul originar al vieţii. Experienţa îţi dă cunoaşterea. Subiectivitatea extremă duce la universal.
Experienţa suferinţei este presentimentul morţii. „A nu mai putea trăi” din cauza vieţii. Singurătatea, iubirea, disperarea sunt prilej de moarte. Cel care a ajuns la limită nu mai are motive decât nemotivate de a trăi. Viaţa este limitată. Trăirile puternice lovindu- se de aceste limite neagă viaţa. Atât timp cât ai văzut limitele ce rost mai găseşti vieţii, când ai trăit dincolo de limitele normale?
„Trăiesc pentru că munţii nu râd şi viermii nu cântă”.[4] Celui care a pierdut orice iluzie nu-i mai rămâne decât pasiunea absurdului. A trăi chiar dacă nu are de ce să trăiască. Cioran spune că posibilitatea sinuciderii l-a salvat. Ştiind că poate apela oricând la ea, a putut trăi în continuare.
Viaţa abundă de modalităţi de negare a ei. Ascezii asta fac, neagă viaţa. Dar e o negare raţională, e singura lor posibilitate de a supravieţui, imaginându-şi că dupa asceză vor surmonta moartea şi vor trece într-o altă viaţă. Logica lor: negarea vieţii acesteia pentru afirmarea vieţii în moarte neagă viaţa.
Spiritul este un minus de viaţă, implică singurătatea care e un factor de negare al ei. Spiritul se naşte din conştientizarea antinomiilor de la baza existenţei, ne naştem din moarte, o purtăm şi revenim în ea. Spiritul preusupune singurătate şi suferinţă îndelungată. Te simţi singur şi neputincios în faţa morţii...
„Faptul că exist eu dovedeşte că lumea n-are nici un sens”[5] - ce sens pot avea frămîntările unui om pentru care titlul se reduce la neant. Totul în opera lui Cioran este datorită sau din cauza morţii. Încercând să-şi explice originea acestei obsesii a morţii îşi aduce aminte că atunci când era mic era prieten cu un gropar, petrecea mult timp în compania acestuia într-un spaţiu concret al morţii. Negarea sensului vieţii provine dintr-o nelinişte proprie. Dacă la Descartes existenţa lumii şi existenţa eului sunt în raport direct, la unison, aici intervine disonaţa eu-lume. Faptul că eu sufăr şi sunt aproape de moarte prin asta, cu gândul la ea permanent, îi arată că există mai mult moarte în viaţă decât viaţă. Viaţa şi moartea nu se neagă reciproc. În mod normal existenţa omului ar trebui să sublinieze viaţa, dar de fapt subliniază moartea, ceea ce el nu înţelege. Ce sens pot avea frământările unui om, asta denotă numai o bestialitate a vieţii. Chiar dacă încerci să devii un ins strălucitor, lumea te otrăveşte şi îti pune piedici.
Viaţa este pentru oameni mediocri, pentru cei care trăiesc în limitele permise, la temperaturi joase, dacă trăieşti în spirit, acolo viaţa nu rezistă ci devine o lungă agonie, un drum lent spre moarte. Fiecare moment al existenţei este un amalgam, o împletitură ciudată şi scârboasă de viaţă cu moarte. Este agonie de fiecare dată când urăşti, ai depresie, şi de fiecare dată când se întâmplă asta e un triumf al morţii.
Suferinţa aduce după sine o sfârşeală care te acaparează şi care te stoarce de viaţă. Se întâmplă de multe ori ca după o iubire trăită la maximum dar neîmpărtăşită sau ratată să fii atât de obosit încât ce rămâne din tine este un mecanism care nici măcar nu mai poate merge, sunt acele zile în care nu poţi mânca sau măcar bea apă. Ce te desparte atunci de moarte?
Eşti desfiinţat în viaţă. Nu mai eşti fiinţă, chiar dacă eşti în viaţă.
Prin gândirea asupra morţii te izolezi în viaţă, conştiinţa morţii face imposibilă vieţuirea, revelaţia ei şi prezenţa ei la orice pas distruge orice naivitate, elan de bucurie şi orice voluptate naturală.
Melancolia este o stare ce survine în urma unei contradicţii - aceea între infinitatea lumii şi finitatea omului. Finitatea omului este motiv de disperare dar în mlancolie totul pare vis, chiar dacă te simţi distinct şi îţi vezi aproape concret finalitatea, lumea capătă o frumuseţe stranie. Lumea este un spectacol iar omul - un spectator pasiv.
Cioran subliniază că originea contradicţei se află în temperaturile interioare mari.
Momentul ca ieşire din istorie este eternitate. Intensitatea clipei este o scoatere din temporalitate. Viaţa este o suită de clipe, în schimb eternitatea constă din clipă aceea singulară, trăită paroxistic.
„Rarele momente când avem regretul distanţei de muzică nu fac decât să ne trezească în conştiinţă fatalitatea limitării noastre spaţiale şi temporale, a distanţei noastre de lume. Te doare în astfel de clipe că nu poţi deveni imaterial şi pur, că depresiunile te împiedică să vibrezi, că te izolează în materie şi în spaţiu. Toate deprimările te izolează în lume, cum ai izola o piatră ce ar avea conştiinţă. Ele tind să ne arate că omul, dacă nu mai este obiect, a fost totuşi odată; în depresiune, subiectul îşi dă seama de substratul lui şi de materialitatea care îl leagă de pământ. Există aici o adevărată dualitate, dacă nu un paradox. Spiritul din om, care îl face subiect, îşi dă seama de materia care îl încadrează în natură. Astfel, toate depresiunile nu sunt decât distanţe de lume, în care spiritul omului îndură tristeţea materiei proprii.”[6]
Omul nu se mai poate încadra în lume odată cu trezirea lui, conştiinţa materiei lui îl desparte deja de lume, nu mai este un tot ci este izolat, dar totuşi face parte din lume prin materia sa. Este un paradox din care nu ai cum să ieşi, care se trage din dualitatea fiinţei umane, materie şi spirit. Este paradoxul în lume ca efect al vieţii concepută biologic şi viaţa deviată în forma umană. Muzica face ca această contradicţie să nu se mai simtă, să se estompeze odată cu sunetul.
Opera lui Emil Cioran este înghesuită şi sufocată de paradoxuri, ca expresie a filozofiei vii, şi nu a îndoielii intelectuale, aşa cum spune el, e mult mai îngrozitor să suferi contradicţia în existenţă decât în idee. Ciorasn a fost paralizat de contradicţii, născute din gândul morţii, singurul răspuns posibil a fost să scrie, să scrie pentru a trăi. La nivel filozofic a găsit totul ca fiind inutil, poate chiar şi scrisul, dar din cauza naturii sale contradictorii, aceasta nu înseamnă că ar fi fost un scriitor fals, ci din contră.
de Nicoleta Onofrei
de Nicoleta Onofrei
Actorul Vasile Butnaru: Un Titan. Monodrama"SINGURATATE"de Emil Cioran prezentat la Paris.
RăspundețiȘtergere