Cenaclul poeţilor anonimi

            E nevoie de cenaclu? Nu de al nostru, ci de cenaclu, în general? Sunt mulţi scriitori care spun că ideea în sine de cenaclu este greşită. Simona Popescu, de exemplu, cu ocazia lansării cărţii Rubik, a vorbit puţin despre cenaclul la care participase, la Facultatea de Litere din Bucureşti. S-a arătat împotriva ideii de cenaclu, enumerând câteva dezavantaje. La un cenaclu, de exemplu, se creează animozităţi care nu ţin de aspecte relevante din punct de vedere literar. Din propria ei experienţă, a observat că un scriitor bun este marginalizat dacă nu socializează îndeajuns, sau dacă părerile lui despre scriitori mediocri dar sociali sau influenţi sunt negative. Există adică un soi de aură malefică în jurul fiecărui cenaclu, care atacă tot ceea ce înseamnă calitate.

            Bineînţeles, nimeni nu se duce la un cenaclu cu impresia că va afla dacă scrie sau nu bine. Sau ca să ţină cont de toate părerile pe care le aude acolo. Nu mi-l pot închipui, de exemplu, pe Kafka ducându-se la un cenaclu şi notând tot ce i se sugerează. Ideea este că un scriitor bun e bun şi fără astfel de complicaţii. Atunci, de ce mergem la cenaclu?

            Aş fi tentat să spun că există avantaje pentru scriitorii care frecventează aşa ceva. Cum ar fi, de exemplu, faptul că are acces la un feedback destul de larg. Că un scriitor ar trebui sau nu să ţină, în principiu, cont de feedback, e discutabil. Un scriitor profesionist, cu aspiraţii comerciale, cu siguranţă că trebuie să facă asta. Culmea este că foarte puţini astfel de scriitori fac parte dintr-un cenaclu, şi că de obicei tocmai acei susţinători ai ideii de artă ca salvare spirituală, care propovăduiesc damnarea  scriitorilor comerciali, alcătuiesc majoritatea membrilor cenaclurilor. Şi atunci, mă întreb, de ce vin aceştia la cenaclu, din moment ce ei singuri susţin că arta nu e o chestie cuantificabilă sau observabilă cu una cu două? Şi mai flagrant greşită mi se pare ideea conform căreia gusturile nu se discută, venind din partea membrilor cenaclurilor. Şi ce se face la un cenaclu, dacă nu cumva chiar asta? Este şi motivul pentru care discuţiile în contradictoriu lâncezesc de cele mai multe ori în asemenea ocazii: opinii prea diferite, background-uri culturale opuse şi viziune îngustă. Atunci, de ce mergem la cenaclu?

            Un cenaclu seamănă extraordinar de mult cu şedinţele de terapie ale alcoolicilor anonimi. Aceeaşi structură, aceeaşi terapie, acelaşi rezultat. Există un moderator, de regulă un tip mai citit şi cât mai obiectiv (cum la alcoolicii anonimi există un psihiatru), există un ins care îşi citeşte textul (exact cum un alcoolic îşi expune problema, cerând ajutor), iar apoi majoritatea membrilor cenaclului îşi spun părerea despre text, încercând să dea şi sfaturi. E cea mai pură formă de terapie. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că scrisul în sine este o formă de terapie (a se citi Sandu de Holban în cheia asta), lucrurile sunt destul de clare. Până la urmă, poetul contemporan este ca un alcoolic. Neînţeles de nimeni decât de el însuşi, neocupând nicio funcţie socială precisă, grandoman şi dubios. 

            Cenaclul are oricum o funcţie mai degrabă socială, înainte de toate. În provincie, e considerat o enclavă culturală, în capitală, generator de generaţii, pe când în străinătate se preferă cursurile de creative writing, şcolile de artă şi grupările omogene de artişti. Ceea ce noi numim cenaclu este de cele mai multe ori, din punct de vedere calitativ, corespondentul unui book club de cartier.

            Dacă se întâmplă un lucru bun la şedintele unui cenaclu, atunci acesta ar fi faptul că se mai naşte o revistă (efemeră cum o fi), se mai adună două minţi mai răsărite şi se nasc idei bune, se lansează dialoguri productive, se mai fac schimburi de cărţi şi altele asemănătoare. Se fluidizează adică materia asta invizibilă pe care o numim cultură. Cel mai mare avantaj al unui cenaclu ar fi însă faptul că dă un imbold scriitorilor, fixează termene limită şi impulsionează mişcarea. Pentru că un cenaclu creează impresia unui public mereu avid de noi texte, un public activ şi specializat.

Pentru că nici măcar alcoolicilor nu le place anonimatul.

de Adrian Haidu