Nu toate liniştile sunt bune, după cum nu toate neliniştile sunt rele. De cele mai multe ori cultivăm cu predilecţie numai una din extreme, vrem să fim linştiţi oricum, fiindu-ne teamă de vreo posibilă deviere de la cursul obişnuit al vieţii, ştiind totuşi că fărâma de linişte se obţine numai cu preţul unei mari nelinişti. Însă nu putem fi mereu liniştiţi, cum nu putem fi mereu neliniştiţi, căci astfel liniştea se transformă în lâncezeală, chiar dacă ni se pare că trăim, facem doar câteva vălurele la suprafaţa apei, precum semnele vitale ale unui muribund; de asemenea, obişnuindu-ne numai cu neliniştea, cădem în cursa unui şoricel care împinge înnebunit la aceeaşi roată.
Liniştea şi neliniştea sunt doar peisajele alternante ale unui drum care trebuie să fie urcător. Nici liniştea şi nici surata sa neliniştea nu-s bune în sine, sunt însă “ceva “ în funcţie de sensul care se întrevede în spatele lor. Pentru ce sunt liniştit, dar şi pentru ce sunt neliniştit, care este rostul calmităţii mele, dar al neliniştii mele? Aceste două forme de “relief” nu sunt întâmplătoare, nu-s gratuite, nici una din stările noastre nu-s lipsite de înţelesul lor, de sâmburele spiritual care, de fapt, le dă naştere.
Când nu are rostul unei oaze în plin deşert sau nu e popasul după un urcuş abrupt, când nu e mâna salvatoare zărită chiar în ultima clipa, ce poate fi atunci liniştea.?
Dacă am atins vreo culme şi întârziem prea mult pe platoul ei, şi aici ne construim cortul, apoi casa, grădina, şi ne simţim, în sfârşit, ca “acasă”, atunci , ceea ce gustasem la început ca fiind “adevărata” linişte se stinge în surogatele ei tot mai palide. Liniştea care vine ca o revelaţie, ca o întâlnire între efortul omului de a urca şi “coborârea” , de ce să nu spunem, a lui Dumnezeu, este liniştea trăită ca dar, restul celor pe care le încercăm, desi se pot “bucura” de un desen sigur, cert, anunţă prin “cuminţenia” liniilor moartea.
Ne e dat să ne asumăm şi “văile” si “deşertul” şi întâlnirile cu “înălţimile”, să nu fim doar “oameni de câmpie”, sau doar “oameni de munte”, căci şi obişnuindu-te prea mult cu o înălţime ajungi să trăieşti ca la şes. De aceea exista ca regulă pentru un ordin de călugăriţe să se mute din an în an la o mănăstire nouă, să fie mereu “ pe drum”. Bineînţeles că acestei mutări trebuia să-i corespundă şi o “dislocare” sufletească, o continuă căutare şi smulgere din locul care începea să “miroasă“ deja a ”acasă”. Iar pe drum momentele de linişte sunt rare, dar cu atât mai preţioase, iar cele de nelinişte parcurg toate tonalităţile celui aflat în căutare, chiar de la darea faţă în faţă cu deznădejdea până la acea febrilitate plină de speranţă care carcterizează pe îndrăgostit, căci despre un îndrăgostit vrem să credem că este vorba; omul caută fiindcă e îndrăgostit, că se mai încurcă în recunoaşterea “obiectului” iubit, ca vrea să o vadă pe Dulcineea şi acolo unde nu e, sau cel mai adesea se subjugă unor manifestări joase, o ştim prea bine, şi totuşi, omul e făcut să treacă prin viaţă ca un “îndrăgostit”, mereu în căutarea urmei perechii sale.
Întâlnindu-se cu sine şi cu Dumnezeu, omul ştie că nici liniştea nu e aceea de toate zilele, şi nici neliniştea nu e ceea ce credea că e, pe vârful acestei “întâlniri“, liniştea şi neliniştea devenind şi ele una, încât “îndrăgostitul” poate spune că e liniştit în neliniştea sa sau că-şi trăieşte neliniştit liniştea .
Liniştea şi neliniştea sunt doar peisajele alternante ale unui drum care trebuie să fie urcător. Nici liniştea şi nici surata sa neliniştea nu-s bune în sine, sunt însă “ceva “ în funcţie de sensul care se întrevede în spatele lor. Pentru ce sunt liniştit, dar şi pentru ce sunt neliniştit, care este rostul calmităţii mele, dar al neliniştii mele? Aceste două forme de “relief” nu sunt întâmplătoare, nu-s gratuite, nici una din stările noastre nu-s lipsite de înţelesul lor, de sâmburele spiritual care, de fapt, le dă naştere.
Când nu are rostul unei oaze în plin deşert sau nu e popasul după un urcuş abrupt, când nu e mâna salvatoare zărită chiar în ultima clipa, ce poate fi atunci liniştea.?
Dacă am atins vreo culme şi întârziem prea mult pe platoul ei, şi aici ne construim cortul, apoi casa, grădina, şi ne simţim, în sfârşit, ca “acasă”, atunci , ceea ce gustasem la început ca fiind “adevărata” linişte se stinge în surogatele ei tot mai palide. Liniştea care vine ca o revelaţie, ca o întâlnire între efortul omului de a urca şi “coborârea” , de ce să nu spunem, a lui Dumnezeu, este liniştea trăită ca dar, restul celor pe care le încercăm, desi se pot “bucura” de un desen sigur, cert, anunţă prin “cuminţenia” liniilor moartea.
Ne e dat să ne asumăm şi “văile” si “deşertul” şi întâlnirile cu “înălţimile”, să nu fim doar “oameni de câmpie”, sau doar “oameni de munte”, căci şi obişnuindu-te prea mult cu o înălţime ajungi să trăieşti ca la şes. De aceea exista ca regulă pentru un ordin de călugăriţe să se mute din an în an la o mănăstire nouă, să fie mereu “ pe drum”. Bineînţeles că acestei mutări trebuia să-i corespundă şi o “dislocare” sufletească, o continuă căutare şi smulgere din locul care începea să “miroasă“ deja a ”acasă”. Iar pe drum momentele de linişte sunt rare, dar cu atât mai preţioase, iar cele de nelinişte parcurg toate tonalităţile celui aflat în căutare, chiar de la darea faţă în faţă cu deznădejdea până la acea febrilitate plină de speranţă care carcterizează pe îndrăgostit, căci despre un îndrăgostit vrem să credem că este vorba; omul caută fiindcă e îndrăgostit, că se mai încurcă în recunoaşterea “obiectului” iubit, ca vrea să o vadă pe Dulcineea şi acolo unde nu e, sau cel mai adesea se subjugă unor manifestări joase, o ştim prea bine, şi totuşi, omul e făcut să treacă prin viaţă ca un “îndrăgostit”, mereu în căutarea urmei perechii sale.
Întâlnindu-se cu sine şi cu Dumnezeu, omul ştie că nici liniştea nu e aceea de toate zilele, şi nici neliniştea nu e ceea ce credea că e, pe vârful acestei “întâlniri“, liniştea şi neliniştea devenind şi ele una, încât “îndrăgostitul” poate spune că e liniştit în neliniştea sa sau că-şi trăieşte neliniştit liniştea .
Cristina Dobreanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu