Din ciclul "Reforme"

La început a fost revolta...

             Ajunse la şcoală, era o zi de iarnă. Ora 8. Clasa era mai mult decât pustie, iar frigul instalat îl făcu să se enerveze. Îşi scoase din ghiozdan cărţile – două-trei caiete, iar pixul albastru cu capacul său ros, rupt, muşcat de molari, stătea într-o poziţie cu orientarea către uşă. Într-acolo se uita şi el. Frigul se înteţea din ce în ce mai tare. Era ca şi când nici nu ar fi avut geaca aia groasă, cu acea căptuşeală de blană pe dinăuntru. Se auzi soneria, acel clinchet de ţâââââââr monoton şi lipsit de ritm. Clasa, între timp, se umpluse de figuri cunoscute, simpatice, antipatice, de diverse ghiozdane, geci, nasuri şi obraji roşii. Se făcu linişte. Intră în clasă o persoană grasă, cu o faţă plictisită.

            Bună ziua, scoateţi un pix, o foaie de hârtie. Azi dăm testare.

            De ce? Nici măcar nu ne-ai anunţat, eu nu scot nimic. Clar!

            Bine, atunci îţi pun 3...

            S-o crezi tu pe asta. Nu pui nimic. Se ridică, se năpusti asupra ei, dar, spre surprinderea tuturor colegilor, care îl ştiau drept un rebel, nu o lovi. Îi luă catalogul. Îl rupse bucăţi şi îşi începu mult aşteptatul discurs.

            Voi nu v-aţi săturat de aceste lucrări? De ăştia care nici măcar nu-şi fac meseria calumea?! Eu unul m-am săturat. Adică, să vii în clasă, cu noaptea-n cap, cât e ceasul? Ia uite, e de-abia 8, în decembrie, fără să te anunţe, fără să îţi spună „băi, mâine dai lucrare la ora mea, că aşa vreau eu, aşa că pune mâna şi învaţă-ţi!”. Eu unul m-am săturat.

Şi era cât pe ce să o lovească pe profesoara în cauză, când intră un alt profesor să anunţe un eveniment la care erau invitaţi elevii.

            Mateescule, ce faci? Iar ai chef de zarvă? Hai cu mine, băiete! Hai, nu stăm la discuţii – când, deodată, colegii săriră în apărarea lui: „Lăsaţi-l în pace, are dreptate, să ştiţi. Ne-am săturat de astfel de oameni incapabili să ne înveţe ceva cum trebuie dar care au pretenţia să ştim lecţiile lor ca pe o rugăciune. Daţi-i drumul, daţi-i drumul!”, ţipau cuprinşi de o oarecare euforie elevii clasei terminale. Din gura lor, din cauza frigului din clasă, care încă era stăpân, ieşea abur, abur de dorinţă, de sânge înfierbântat, dornic de o revoluţie.

            Şi-au început să meargă din clasă în clasă, să strige tare, într-un singur glas: „E timpul să ne facem propriul regulament, să ne facem propriul program. Să nu-i mai lăsăm pe ei să ne spună ce să învăţăm şi ce nu!”, şi fiecare clasă îi asculta, îi urma. Erau gata să pornească o revoluţie, ar zice necunoscătorii.

            Ceasul era gata să arate ora 8 fix, Mateescu stătea cu capul pe braţele făcute sprijin. Era dimineaţă, era frig. Lui Mateescu nu-i păsa. Voia doar să se odihnească. Clasa se umplu de figuri cunoscute, simpatice, antipatice. Gălăgie. Intră profesoara.

            Bună dimineaţa, elevi. Scoateţi o foaie de hârtie şi un pix. Dăm lucrare...

            Ce?!

 

Florin Buzdugan

Din ciclul "reforme"

 fără franjuri

Claudia Samoilă

            - Ar trebui să facem ce vrem noi. Faza e că suntem obligaţi, din moment ce nu avem altă şansă decât să mergem la şcoală, să fim culţi. În caz contrar, ajungem pe străzi. Nu avem nimic ce ne-ar putea face să avem hobby-uri, oricum alte distracţii decât drogurile sau ţigările.

            Mihai, spun ceilalţi, are dreptate.

            - Eu dacă aş fi ministrul învăţământului aş face schimbări care ar putea să ne ducă pe un drum mai bun.

            Soarele puternic de vară al lunii august îl bătea în cap. Probabil că şi aceast lucru l-a afectat în judecarea problemei abordate în faţa celorlalţi amici de cartier. Stăteau cu toţii în faţa blocului. Unul vechi, de pe timpul lui Ceauşescu, poate.

            - Cred că ar trebui mai întâi să existe şcoli unde să-ţi poţi descoperi calităţile şi unde să poţi învăţa să le exploatezi. Să existe o şcoală unde şă te înveţe să faci de toate. Şi  dacă nu-ţi place cartea, să te duci unde vrei, să poţi avea de unde să alegi. Că altfel, uite de asta se apucă toţi de droguri, care mai de care. Şcoala nu ar trebui să fie un lucru care să ne oblige să facem carte. În plus, pentru ce-mi trebuie mie nu’ş ce, exemplu mate, când eu nu vreau să am nicio treabă în acel domeniu. De ce mă obligă să o învăţ? Da, şi faza cum că numai 10 clase sunt obligatorii. Ai mă laşi? E de tot râsul asta. Şi dacă o termini acolo ce faci? Te angajezi la salubritatea? La ce? Ca vânzător?

            Toţi au început sa râdă.

            - Ar trebui să fii prea imbecil să faci asta. Dacă aş fi ministrul învățământului aş testa toţi profii şi aş vedea care vor într-adevăr să predea din plăcere, nu din obligaţia de a avea un post de muncă. Din moment ce unii profi te seacă la cap să ştii la el când este evident că nu te va ajuta niciodată în viaţă.Ceilalţi tac. Doar îl aprobă şi atât. Sunt curioşi dintr-o privinţă, doar, poate. Aceea că lui Mihai nu i-a plăcut niciodată acest subiect. Era, aşa cum îl numeau toţi, Golanu’. Nu merge la şcoală, nu-i pasă, nu vrea şi nici nu cred că ar putea să înveţe. Ceilalţi aproape că se abţineau să nu râdă când îl vedeau atât de înflăcărat de subiectul „şcoală”. Nu râdea nimeni, însă. Era doar soarele care-i ardea pe toţi. Fumul de ţigări care era dat afară din corp îi înconjura pe toţi ca un fel de aură care-i proteja.

            Mihai fuma încontinuu. Avea o privire rătăcitoare. Se uita mereu când în dreapta când în stânga, fiind, cred, grăbit.

            Sirena poliţiei se auzea din depărtare. Ceialţi tresăriră când sunetul se simţi din ce în ce mai aproape. Mihai nu. Era high. Probabil că din cauza asta rămase numai el acolo. Stătea şi fuma. Atât.

            - Hei, ce faci acolo?

            - Cine? Eu?

            - Nu fă mişto că nu eşti la ora de miştouri acum. Ce-s cu astea pe mână?

            - M-au înţepat ţânţarii.

            - Hai că ţie-ţi e locul la răcoare pe vremea asta. Văd că ai chef de glume.