CENZURĂ, AUTOCENZURĂ ȘI LIPSA CENZURII

Unul dintre cei mai cerebrali cercetători ai cenzurii românești, Adrian Marino, relevă în volumele sale faptul că în România cenzura se bucură de o tradiție bogată și pre-comunistă. Astfel, cenzura în acest spațiu este, în secolul XVIII, una ecleziastică, pusă în slujba apărării credinței ortodoxe. Adrian Marino consideră de altfel că literatura română veche este suprainterpretată în istoriile noastre literare, și că mult mai corectă este studierea acestor opere prin raportare la mecanismele de cenzură. Această metodă ar reliefa un aspect caracteristic operelor scrise în această perioadă. Marino ajunge la concluzia că ”Spiritul critic liber al culturii române se manifestă doar prin aluzii, interpolări în unele traduceri, referințe străine, tolerate la limită. Exemplul tipic: notele de subsol ale Țiganiadei lui I. Budai Deleanu ”.

Deși Marino nu oferă o definiție a conceptului de cenzură, caracteristicile acesteia pot fi deduse din volumele amintite mai sus. Astfel, cenzura apare mereu din exterior, este nedorită, conotată negativ, slujește o ideologie (este deci o unealtă politică) și este impusă prin forță de către o grupare politică (nu neapărat de către o instituție). De altfel, centralizarea cenzurii românești apare târziu, abia în a doua jumătate a secolului XIX, odată cu ocupația rusă. ”Apariția sa produce o dublă surpriză: a puterii de ocupație, care constată cu stupoare că această instituție esențială încă nu există în Muntenia și Moldova și a autorităților locale, care ripostează... ”.

Relativ la raportul dintre politic și literatură, ne putem referi la cenzură ca fiind cea mai importantă unealtă venind din partea politicului pentru a controla și a folosi în propriile interese literatura. Există, firește, și alte metode de supunere și ideologizare a literaturii de către politic, fără folosirea cenzurii. De fiecare dată când acest lucru se întâmplă, critica literară reacționează prompt, așa cum face, de exemplu, Eugen Negrici în volumul Iluziile literaturii române, rediscutând o bună parte din literatura noastră din punct de vedere al mitizării acesteia, în același spirit al suprainterpretării despre care am amintit și în cazul literaturii vechi. ”Să ne oprim puțin la așa-numitele curente literare de sorginte autohtonă din primele decenii ale secolului al XX-lea, produse ale unei stări de spirit specifice: sămănătorismul, poporanismul, gândirismul. Ele ilustrează revenirea în forță, în spațiul literaturii, a unor factori de influență extrinseci (purtători de ideologii), pe care spiritul critic maiorescian reușise să-i exileze pentru un timp. Nu ne-am ocupa de ele dacă, din diverse pricini (ideologice și politice la rândul lor), nu li s-ar fi acordat în istorii literare și în manuale un număr exagerat de pagini ”.

Fără îndoială însă că abia în timpul comunismului cenzura noastră atinge adevăratul ei potențial. Acest lucru este ușor de observat și este posibil datorită faptului că, exact ca în cazul romanului 1984, istoria devine ficțiune, iar ficțiunea realitate. De altfel, așa cum explică și Nicolae Manolescu, ”Anatol Lunacearski distinge realismul-socialist de acela burghez, apreciind că are darul, prin caracterul său revoluționar, de a surprinde realitatea nu pur și simplu așa cum pare să fie, ci cum va fi în virtutea dinamicii istorice; îl socotește pasionat și combativ, ba chiar romantic, îndreptat contra vechiului din societate și din conștiințe; vede în el un instrument al partidului în efortul de formare a concepției oamenilor, care nu trebuie ancorată în eventualele nerealizări pasagere, cu siguranță neesențiale, ci orientată spre scopul final, comunismul. Aici este totul, inclusiv temeiul pentru cenzură ”.

I.D. Sârbu este unul dintre cele mai bune exemple pe care le putem oferi pentru a ilustra raportul dintre politic și literatură în perioada comunistă. Daniel Cristea-Enache, unul dintre cei mai înveșunați critici care s-au ocupat cu reabilitarea scriitorului în cauză, îi rezumă halucinogena biografie astfel: „Ilegalistul de pe vremea legionarilor și a lui Antonescu ajunge, în vremea comuniștilor, să fie condamnat politic și închis timp de șase ani. Fiul de miner care devine, la doar 28 de ani, cel mai tânăr conferențiar universitar din țară și căruia, după război, toate porțile par să-i fie deschise, e mai întâi destituit (în același lot cu Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu), iar apoi, după ieșirea din pușcărie, i se fixează domiciliu obligatoriu și i se retrage, temporar, dreptul de semnătură și publicare. Ardeleanul prin vocație și prin seriozitatea materializării ei ajunge să trăiască un sfert de veac într-un oraș al cărui spirit e tot ce poate fi mai anti-ardelenesc: Craiova, Isarlîkul maturității sale. Exilatul intern, care se simte în Craiova ca într-un mediu sufocant, de-a dreptul ostil, e reconciliat cu orașul datorită soției sale, minunata Lizi. Cu toate acestea, eroul nostru, causeur strălucit, spirit oral și dialogal, nu prea are unde-și revărsa torentul său de cuvinte de spirit: văzându-se înconjurat de o indiferență fățișă și ocolit, din prudență, fostul om de lume se simte, efectiv, un lepros, un ciumat. În fine, cel ce a scăpat, de-a lungul vieții, de un război (mai bine zis: dintr-un război), o pușcărie, un tifos și alte mici necazuri (trădarea primei soții, loviturile pe la spate primite din partea unor prieteni apropiați...) și care așteaptă, cu înfrigurare, o minune care să pună capăt insuportabilei utopii comuniste, moare cu doar câteva luni înaintea Revoluției din Decembrie 89 – răsturnare care, fără a-l mai prinde în viață, îi găsește spiritul, integral, în sertarul plin cu manuscrise fără nici o șansă de publicare în vechea stare de lucruri ”.

De altfel, tocmai sertarul acesta cu manuscrise, unde se afla depozitat și Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, atrage atenția în discuția de față. Contactul dintre mediul politic și cel literar este, în cazul acestui scriitor, un full-contact. Singura ripostă posibilă, în fața unei unelte atât de eficiente din punct de vedere politic cum e cenzura, este creearea unei literaturi de sertar.

Cele două volume intitulate sugestiv Jurnalul unui jurnalist fără jurnal apar ca reacție la cenzură, tratează în mare parte, ca tematică, cenzura și nici nu poate fi vorba de a putea trece de aceasta spre publicare. Toate caracteristicile cenzurii, pe care le-am amintit mai sus, sunt respectate în acest caz, iar singura opțiune a autorului este aceea de a colabora politic sau aceea, mult mai inspirată, de a-și criogeniza textele în așteptarea unor vremuri prielnice publicării, în așteptarea, mai bine zis, a unui public. Public care avea să vină abia în democrație, unde raportul dintre politic și literatură este echilibrat. Pentru a observa însă această echilibrare este necesar să introducem în discuție un alt concept, opus cenzurii.

Deși unele cazuri de cenzură pot fi descoperite și într-un regim democratic, acestea apar ori ca fenomene izolate și greu verificabile, ori nu respectă caracteristicile pe care le-am indicat la începutul acestei discuții. De aceea consider că este necesar să vorbim, atunci când ne referim la raportul dintre politic și literatură în democrație, nu despre cenzură, ci despre autocenzură.

Autocenzura este, în sine, tot o formă de cenzură, dar unele caracteristici esențiale ale acesteia sunt opuse celor despre care am amintit mai sus. Astfel, autocenzura (într-un regim democratic) vine întotdeauna din interior (chiar și atunci când unele idei sunt preluate de scriitori din exterior – deoarece întotdeauna acest lucru se întâmplă în mod voluntar), este dorită (de către scriitor), conotată pozitiv (mai ales de către critica literară, care vede în autocenzură de multe ori o direcție precisă a autorului, o amprentă a acestuia, etc.), și nu este impusă prin forță (cel puțin, nu forță fizică sau legislativă).

Unul dintre cele mai ilustrative exemple pe care le putem da în acest sens este acela binecunoscut al cazului în care scriitorul american de origine română Andrei Codrescu a refuzat să scrie un poem în cinstea recent alesului președinte american Barack Obama. Pretextul invocat de Codrescu a fost acela că situația îi amintește prea mult de poezia proletcultistă. Concluzia la care ajungem analizând acest exemplu este aceea că, deși politicul se poate implica în literatură într-un regim democratic, acest lucru nu se poate întâmpla fără acordul ambelor părți.

Astfel, avem de a face, în cazul lui Codrescu, cu autocenzura, unealtă folosită de scriitori pentru a echilibra raportul dintre politic și literatură. Remarcăm și faptul că aceasta este conotată pozitiv (mai ales dacă ne gândim că Andrei Codrescu a avut tăria de a refuza nu numai președintele, dar și deloc modesta sumă de bani ce i-ar fi revenit în cazul în care ar fi acceptat oferta).

Autocenzura nu are însă întotdeauna o valoare pozitivă. Acest lucru ține mai degrabă de valoarea scriitorului și de puterea sa de judecată. Astfel, putem oferi un contra-exemplu (modest) în acest sens discutând despre un autor român contemporan – Mircea Cărtărescu. Acesta și-a lansat de curând, la editura Humanitas, volumul de proză Frumoasele străine. În acest volum de povestiri apar foarte dese referiri critificționale și autoficționale în care autorul întreține impresia că dialoghează cu critica literară, și mai ales că cedează în fața acesteia (refuzând, de exemplu, să mai nareze un vis deoarece folosirea acestui procedeu oniric i-a fost reproșat de critică). Aceste răfuieli personale cu diverși critici sau diverse critici creează o impresie de artificialitate și falsă autocenzură. Mult mai cursive și mai bine orientate către publicul țintă ar fi fost cele trei povestiri dacă aceste inserții în care autocenzura iese la suprafață nu ar fi fost introduse.

Revenind la cazul lui Andrei Codrescu, trebuie să remarcăm un amănunt esențial relativ la raportul dintre politic și literatură. Așa cum reiese și din intensa activitate a acestuia în cadrul revistei în format electronic pe care o conduce (Exquisite Corpse), dar și din recenta carte lansată în format print (The Posthuman Dada Guide: Tristan Tzara and Lenin Play Chess), unul dintre factorii cheie în evitarea contactului cu orice forme politice este refugierea literaturii în format electronic. Acest lucru presupune accesul gratuit și instantaneu către publicația de care am amintit tuturor posesorilor de calculator și internet, dar și cucerirea unui public mai larg (lucru posibil și în cazul publicării pe format print, prin folosirea unei forme interactive, ca în cazul cărții The Posthuman Dada Guide, care este structurată asemeni enciclopediei online Wikipedia). Într-adevăr, internetul pare să ofere un spațiu unde raportul dintre literatură și politic poate fi înclinat în favoarea primului element, fie și numai prin faptul că textele pot fi publicate și accesate de pretutindeni, fără intermediari. Cu atât mai mult atârnă acest raport în favoarea literaturii, cu cât internetul limitează extrem de mult folosirea cenzurii. Din păcate, nu în totalitate.

Ne convingem de faptul că internetul nu oferă un mediu în care cenzura să nu se poată strecura analizând sumar situația din Asia. Așa cum reiese din volumul Asian Cyberactivism: Freedom of expression and Media Censorship, impresia că internetul ar oferi un spațiu democratic prin excelență este greșită: ”The popular assertion often made by Internet advocates that the Internet cannot be controlled – that content control, a primary characteristic of the traditional state-media relationship, cannot be as successful or far-reaching when applied to the Internet – is indeed not true. In Asia since 911, governments have tabled or passed legislation that will enable them to track and monitor content that is put online. While much of the above discussion centres on managing the technology in order to counter terrorist threats, it is also important to bear in mind that the legislations are aimed at cyberactivists in general. It provides governments the option to take action against all those who might use the Internet for political activism ”.

Cu toate acestea, atunci când nu este îngrădit de un regim totalitar, internetul este mediul în care literatura câștiga cea mai multă independență în fața politicului. Din acest punct de vedere, internetul oferă cea mai bună soluție de a lupta împotriva oricărui tip de cenzură. Chiar și cu autocenzura.

Prin faptul că este unul dintre cele mai democratice spații dar și datorită faptului că elimină orice intermediar dintre procesul de scriere și publicare a unui text, internetul pare să se împotrivească și autocenzurii (care dispare ca urmare a gradului (prea) mare de libertate pe care internetul îl oferă) și cenzurii. Putem să vorbim în acest punct al discuției despre lipsa cenzurii, care ar fi echivalentul a celui mai mare grad de libertate a expresiei.

Lipsa autocenzurii este cel mai mare reproș adus literaturii publicate pe internet (sau blogurilor, în general). Acest lucru este oarecum de neînțeles, din moment ce România este o țară în care libertatea de exprimare a fost exercitată în puține ocazii. Tot Adrian Marino este cel care îndrăznește să afirme că ”Primul român care exprimă cu claritate această idee (a necesității liberii exprimări – n.n.) bine personalizată este Paul Iorgovici, în Observații de limbă românească (1799). El afirmă: Tot insul e slobod a gândi de fiece lucru după cum se pricepe ”. Acest lucru este posibil din plin și chiar se întamplă abia în era noastră, prin intermediul internetului, care oferă un scut impenetrabil în fața cenzurii. Să ne mai gândim și la faptul că prima revendicare a suprimării cenzurii, cuprinsă în Ponturile conjurației confederative a comisului moldovean Leonte Radu, din 1839, cerea ”Slobozenia tiparului, a gândirei și scrierei care să nu fie sub cenzură ”, iar ”M. Kogălniceanu se declara pentru cea mai mare și mai întinsă libertate presei, care formează opinia publică și ucide pre cea rea ”, ceea ce pare să fie definiția internetului, depinzând doar de ce înțelegem prin opinie rea. Concluzia lui Marino este foarte interesantă pentru discuția de față: ”De fapt, de o reală libertate a presei, în România, nu se poate vorbi decât sub domnia lui Carol I, iar după Unire – cu o pauză în timpul războiului – decât până în 1933 ”. În acest context, devine clar că internetul este o armă esențială în războiul literaturii cu politicul, la fel de efectivă cum este cenzura pentru aceasta din urmă.

De altfel, o valorizare a literaturii publicate pe internet, cât și a blogurilor culturale, este esențială și trebuie pornită cu armele criticii literare. Pentru valorizarea acestui tip de literatură este necesară o privire de ansamblu asupra contextului socio-istoric în care ea este produsă, în sensul pe care l-am schițat mai sus.

Este de remarcat în această idee faptul că literatura de internet apare în același context în care apare și literatura de calitate din perioada comunistă – în contextul neputinței de a publica a scriitorilor (dacă ne gândim că, în mare, această literatură aparține autorilor care nu au șansa de a publica în format print). Astfel, literatura de internet poate fi privită ca o literatură virtuală, o literatură de sertar, protejată de anonimatul internetului, pierzându-se în cvasi-infinitatea textelor postate. Astfel, blogurile pot fi privite ca adevărate jurnale ale unor jurnaliști fără jurnal, criogenizate în speranța găsirii pe viitor a unui public și a unui critic care să le reabiliteze.

Acest lucru pare însă imposibil în prezent, datorită, paradoxal, lipsei oricărui tip de cenzură a literaturii de internet. Așa cum remarca și D. Țichindeal în lucrarea Filozoficești și politicești prin fabule moralnice învățături, apărută în 1814: ”Acolo unde e mai mare slobozenie, acolo e mai rea turbarea, căci slobozenia fără de legile înțelepte și stăpânire e sălbatecă fiară ”. 

Adrian Haidu