sâmbătă, 31 iulie 2010

Poezii de Alexandru Maria

radiem linişte noaptea, noi, neadormiţii, oameni şi pământ,

strada cu mirosul ei de cauciuc încins, vântul oprit în firele electrificate,

ciripelele păsărind în guşă, visând probabil, în copaci.

stăm pe o bancă, iar cafelele ni se decantează în pahare,

el îi spune iubita mea mâine îţi voi aduce luna,

eu îmi plec privirea, doar puţin, cât să îi mai pot vedea cuvintele

(astea sunt pene de harpie înfigându-se într-un corp golaş)

şi îmi aşez timid palma pe fusta ta.

ea îi spune iubitule şi puncte de suspensie

(odată şi-odată veţi rămâne şi fără astea, să vă aud atunci),

degetele tale alunecă uşor sub degetele mele albastre.


ceva se întâmplă acolo, tăcut,

vântul şi ciripelele somnoroase şi maşinile, pământul

şi oamenii dormitând fiecare cu o pasăre răscolindu-le pieptul.

e atâta linişte între degetele noastre încât sângele meu

trece prin mâinile tale.


-


fiţi atenţi câtă poezie zace în lume, de la

cărăbuşul fără un picior şi carapace ruptă până la

pasărea măiastră care nu există sau de la

violetele albe de pe balconul cu soare al mamei

până la uriaşul sequoia pe care nu-l voi vedea vreodată,

de la cascada îngerului şi până la apa căzătoare în veceu,

fiţi atenţi, că numai acum mă simt poet

care e acelaşi lucru cu a spune că numai astăzi mă simt

fiind fiinţă,

sunt toate câteva lucruri mici, toate şi aşezate frumos,

la locul lor, cum e şi cafeneaua în care ne-am dus

de câteva ori să ne uităm la tablouri, spuneam,

şi tu te uitai la tablouri, să bem o cană cu ceai

şi beam amândoi.

uite aşa se ţine o ceaşcă, apucam toarta,

ţineam degetul mic şi strâmb drept, eram o caricatură

la care tu râdeai, cei din spatele meu erau peretele

şi nu ziceau nimic. tu spuneai uite aşa se stă la masă,

peretele erau ceilalţi, cădeai ca sfârşită în scaun,

te revărsai pe piciorul meu ticăit, peste el şi nu sub,

piciorul tău era plin de peşti, îi auzeam cum sfarmă

înfundat chitina de prin sălcii.

mai sorbeai puţin din ceai, şi eu sorbeam,

uite o faţă aproape cunoscută în spatele tău,

uite o faţă aproape cunoscută în spatele tău,

toate plane toate plate să ştii că e adevărat aproape,

să ştiu îţi puneai palma pe degetele mele drepte şi strâmbe,

eu fâlfâiam, ne ridicăm, ne ridicăm,

doar atât am spus, restul a fost de ochii pereţilor.

m-ai întrebat cât e ora, eu m-am uitat la pene

şi am aflat că ceasul stătuse de mult.


-


dincolo de cel mai nesemnificativ gest şi de cuvintele ataşate lui

(o femeie trezită din somn arată de parcă ar fi dormit),

dincolo de frica şi nervii distilaţi pe dinăuntrul meu

(un pinguin verde arată ca un chaplin verde, dar cu picioarele scurtate)

mai este loc de altceva (când l-am întrebat la ce se gândeşte

mi-a răspuns zâmbind şi dându-şi ochii peste cap

aşteaptă să-mi citesc gândurile) – omul metodă

îmi taie limba cu firele de păr ale femeii in fustă albastră

(omul metodă îmi taie limba cu firele de păr

ale femeii în fustă albastră).


-


măi, ce bună e, spunea bătrânul scufundându-şi buzele şi dinţii

în găleata fântânii rece, eu îi urmăream uimit gâtul cu gâlma

săltându-i nebună în el. acum haidem, spunea punând cobiliţa

pe umăr, grijuliu ocolind pietrele ascuţite ascunse în nisip,

eu simţeam fierbinţeala pământului şi aş fi vrut să-mi crească

pieliţă între degetele picioarelor, să simt mai multă,

sau să fiu îmbrăcat în negru să devin incandescent,

bătrânul să-şi verse apa pe mine şi

să fiu sticlă. la adăpostul meu prea puţin probabil

să crească doi meri.

peste ceva timp va trece, va mânca din ei

i-am citit ceva, cu voce joasă, ca şi cum aş fi citit altcuiva,

din când în când îi aruncam un ochi, pe furiş

mi-am căzut un măr să îmi dezleg degetele şi ea a mâncat mărul.

la urmă mi-am rupt picioarele încercând să merg.

ea s-a uitat la mine, şi-a ridicat fusta până la glezne

şi s-a aplecat să-mi strângă cioburile –

sângele ei curgea prin picioarele mele.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu