Pseudoeseu despre „Elegiile de la Dorweiler”, de Gellu Dorian

Iubitoare fiind de litera scrisă de când sunt copil, cred până şi astăzi că o carte, cărţile în general, au ceva magic în ele, ceva care „le ascunde”, ori nu, privirilor noastre căutătoare de Frumos şi Artă.
Unele cărţi se lasă greu descoperite, de parcă ar avea un văl pe ele, altele se dezvăluie imediat, cu cruzime, unele fug de tine şi le cauţi prin biblioteci până în ziua când simt ele că le vine şi lor rândul, altele sunt sfioase şi pudice, altele sunt din contra, băieţoase şi fruste.
Trăiesc de aceea pe deplin miracolul descoperirii unei cărţi bune, care mă vrăjeşte, mă prinde şi mă saltă ca într-o horă de funigei sus, până către sufletul scriitorului care a gândit-o.
A scrie despre o carte, care ţi s-a dezvăluit, obligă la o foarte mare sinceritate. Cu sinea ta şi apoi cu sinele celui pe care-l vezi dezgolit, în dreptul ochilor sufletului tău.
Este ca un fel de „coacere” lăuntrică gestul de a discuta o carte, de care te-ai îndrăgostit pe măsură ce o citeşti. O îndrăgostire ireversibilă, ca şi vraja cuvintelor ei, de care nu mai scapi.
A iubi o carte de poezie este un act de dublă îndrăgostire, cât şi de ieşire în afara sinelui tău. Dublă îndrăgostire de cuvântul scris şi de omul, pe care-l descoperi în spatele cuvintelor, căci nimic nu este mai tragic şi mai frumos totodată decât să scrii, vorbind despre tine şi viaţa ta. Dar ca să ai acest curaj, trebuie să fii cu adevărat scriitor.
În noianul de versuri ieftine, care inundă piaţa poeziei, puţină poezie adevărată este, de aceea, atunci când descoperi gemele scrisului adevărat, cuvine-se să stai plecat în ceremonioasă şi pioasă reculegere de sine, în faţa altui sine, cu mult mai nud şi mai deznădăjduit : chiar sinea poetului.
În puţina şi nerotunda-mi viaţă am întâlnit rar poeţi care scriu cu propriul lor sânge, poezie. Mulţi, chiar foarte mulţi, versifică. Alţii scriu poezie mic-burgheză, de constatare. O majoritate scrie să se afle în treabă, că e de bon ton. Un număr scriu poezie cerebrală, cea care rămâne tributară răcelii îngheţate a constatării clinice a existenţei sufletului tău, fărâmă dumnezeiască, pe care ei îl pun sub lupă. Exemplele ar tot putea continua, într-o enumerare disperată a nuanţelor des-vrăjite, care ucid însăşi substanţa poeziei adevărate, care în esenţa ei nu înseamnă decât ardere de sine necondiţionată, talent, multă umilinţă şi iubire de semeni.
O minunăţie de carte de asemenea valoare mi-a fost dat să întâlnesc relativ recent, ca printr-o minune a jocului cărţilor de-a cărţile, în sinea lor tragică şi ghiduşă.
La capătul lecturii ei nu îmi rămăseseră decât lacrimile de pe obraji şi regretul că mă despart de aşa bijuterie de om şi de poet.
Stil, stilistică, limbaj şi ce am mai învăţat la Lingvistica funcţională în facultate mi se duc dracului din minte şi se topesc galeş în faţa focului care străbate toate poemele de iubire şi de nesoartă ale poetului Gellu Dorian, grupate în cartea „Elegiile de la Dorweiler”.
Tema centrală a poemelor este iubirea şi dorul de femeia pierdută.
Toate poemele „ard” de furie, de dor, de iubire, de speranţă, de deznădejde, de milă, de silă, de singurătate, de...
Scriitorul îşi face o radiografie în direct, îşi taie venele cu o sinceritate, care îţi ia respiraţia şi cu imagini de o gingăşie şi o iubire de femeie, care înrourează de-a dreptul ochii cititorului.
Femeia iubită este dorită şi adusă în realitatea imaginarului cu o putere de evocare, care năuceşte. Toate mărunţişurile din care se compune o femeie, de la rochiţa ei, la nume, de la parfum, la felul cum gătea, toate gesturile micuţe care vrăjesc ochii iubitului atât de avid de iubire, capătă o înălţare de catedrală gotică, urcă mai sus de turle, până la cer.
Fiinţa femeii iubite este divinizată, cât şi surprinsă în nenumăratele ei ipostaze de viaţă cotidiană, începând cu vraja ne-spuselor nopţi de iubire în doi, până la absurdul unei despărţiri tragice.
Poemele lui Gellu Dorian s-ar fi putut numi tot atât de bine şi tragedii, fiindcă ţipătul disperării care însoţeşte nedreapta despărţire de sufletul-pereche este insuportabil, pe tot parcursul lor.
Rar am întâlnit asemenea tensiuni interioare sfâşietoare, aproape egale pe fiecare poem în parte. Mărturisesc că nu este unul care să nu reziste vederii ochiului din frunte, cu care alt poet citeşte poezia lui Gellu Dorian.
Sinceritatea şi violenţa disperării individuale, cu greu pot fi egalate, sunt parcă duse, împinse dincolo de limita umanului posibil.
Citind poemele de iubire şi de deznădejde ale lui Gellu Dorian nu m-am putut opri a mă cutremura în faţa acestei dureri prea insuportabilă pentru un singur om aşa de înspăimântător de îndrăgostit.
Evocarea femeii iubite, ca şi deznădejdea cresc cu fiecare poem, dezvoltând leitmotivul despărţirii, până la limita îndurării umane şi dincolo de ea, la limita dintre strigăt şi ţipăt.
Poemele sunt atât de tari şi de violente în imagini, încât nu ades şochează sensibilitatea cititorului, trimiţând la reale palpituri sufleteşti : materialul liric este atât de bine organizat, încât forţa cuvintelor năuceşte, prinde, răsuceşte, aiureşte, doboară, scufundă toată materia care participă la poezia lui Gellu Dorian.
Dar scriind, simt că mă scufund iarăşi în vraja cărţii „Elegiilor de la Dorweiler”…
Am recitit-o, pentru confirmarea şi re-confirmarea senzaţiilor, pe care mi le-a produs. Degeaba. Cartea mă prinde egoistă în mrejele ei şi mă vrăjeşte la loc, aruncându-mă spre suflul unei inimi, ale cărei bătăi parcă ucid totul de jur împrejur, în absenţa marii, unicei iubiri.
Ce noroc să ţi se dea atâtea cuvinte, pentru a putea vorbi despre iubire, ce noroc să poţi scrie într-atât de năucitor încât să ajungi ca cititor, să invidiezi o femeie din hârtie!
În faţa unei asemenea demonstraţii de virtuozitate poetică, mă plec sfioasă şi îmi şterg cu palme ude, lacrimile.

de Stela Iorga