Jurnalul unui Homo sapiens

 de Paul Berenștain

Luni, 4 octombrie 10000 î. Hr.

Azi dimineaţă m-am trezit cu un sentiment ciudat. Mă tot preocupă chestia care i s-a întâmplat ieri lui Hun. Pur şi simplu nu mai zicea nimic şi se uita în gol. Cred că s-a supărat pe mine pentru că am băgat ieri din greşeală suliţa în el. Pe deasupra era şi rece. Oricum, am zis că trebuie se numească cumva chestia asta. I-am zis neveste-mii că ar trebui să i se spună „moarte”. Ea a zis că-s un imbecil şi să nu-mi mai pierd timpul cu tâmpenii. Eu i-am răspuns că e ciudat cum toţi cei împunşi din greşeală cu suliţa se supără pe toată lumea  şi nu mai zic nimic. În sfârşit, cred că e prea superficială pentru mine.

Joi, 7 octombie 10000 î. Hr.

Tot nu-mi iese ideea cu „moartea” din cap. Adică de ce se întâmplă? Şi mai important, de ce toţi morţii îşi neglijează igiena”? Dacă eşti supărat şi nu vorbeşti cu nimeni n-ar trebui măcar să te speli? Oricum încep să cred că e mai mult de-atât. Am observat că unii oameni care sunt de mai mult timp pe-aici (cred că o să le spun „bătrâni”) „mor” pur şi simplu. Înseamnă că cineva face asta intenţionat! Dar de ce? Şi pe ce criterii? Şi mai presus de asta, dacă o să mi se întâmple şi mie! Mai am multe lucruri de făcut! Nu vreau să stau degeaba tot timpul să mă-mput.

Vineri, 15 octombrie 10000 î. Hr.

Azi de-abia dacă am vânat o hienă. Nu mă mai pot concentra la nimic. Mă sperie toată treaba cu „moartea”. Mă sperie cel mai mult pentru că vine dintr-o dată şi te ia prin surprindere. Îmi doresc să apuc să fac cât mai multe ca, atunci când o să se întâmple, să nu mă prindă nepregătit. În ciuda a ceea ce-mi doresc, nu pot să fac nimic. Oricum, care-ar fi rostul? Cui o să-i pese de noi după ce „murim”? Nu e ca şi când peste douăsprezece mii de ani cuiva o să-i peste c-am existat. Ah, totul este în zadar! Trăim, mâncăm, ne reproducem şi apoi „murim”. Care-i rostul?

Marţi, 26 octombrie 10000 î. Hr.

Am simţit la prânz ceva în mine. Şi nu era de la mâncare. Am avut un sentiment care m-a făcut spre după-amiază să iau nişte vopsea şi să desenez un cal pe peretele peşterii. Nevastă-mea a înnebunit când a văzut. M-a întrebat ce m-a putut poseda să fac asta (interesant cuvânt, „poseda”). De ce-am făcut-o, mai ales că era un perete proaspăt zugrăvit! I-am răspuns că nu ştiu. Ea mi-a spus că ar trebui să văd un psiholog. Eu am fost de-acord.

Miercuri, 27 octombrie 10000 î. Hr.

Psihologul e un imbecil. Îl plătesc o grămadă de bani şi nu mă ajută deloc. Toată şedinţa a stat şi şi-a notat nu ştiu ce. I-am spus despre cal. Mi-a zis că nu-i un lucru neobişnuit ca cineva să fie cuprins de un „spirit creativ” (ce terminologie idioată) şi să vrea să deseneze un cal. L-am întrebat de ce e vorba musai de un cal. Nu mi-a răspuns. În plus, nici nu s-a atins de problema cu „moartea”. A zis că aşa ceva nu există. Ce oameni încuiaţi!

Joi, 4 noiembrie 10000 î. Hr.

Toamna şi-a intrat în drepturi. Pe la patru dimineaţa a bătut la uşă Gung. M-am dus somnoros să-i deschid. Era foarte enntuziasmat că a reuşit să lege o piatră de capătul unui băţ. Spunea că o sa-i zică „ciocan”. M-am uitat la el cruciş. L-am întrebat la ce foloseşte acest „ciocan”. Mi-a răspuns că nu ştie încă dar că va încerca să-i găsească o uitilitate. I-am trântit uşa în nas şi m-am dus înapoi în pat unde mi-amm continuat visul. Visam că eram la marginea unei prăpăstii şi o figură neagră cu glugă m-a împins şi am căzut şi am căzut şi am căzut si am tot căzut... până când m-a trezit Gung. Auzi, un „ciocan”. Cu ce idei trăsnite o să mai vină lumea?

Sâmbătă, 27 noiembrie 10000 î. Hr.

N-am mai scris de mult în jurnal. Îmi era dor. În majoritatea timpului m-am certat cu nevastă-mea şi suntem în pragul divorţului. Oricum nu mai mergea nimic între noi. Ne certam mereu. Zilele trecute îmi repsoşa ca este singura femeie care nu are bijuterii de aur. Am întrebat-o ce dracu’ mai sunt şi alea. Mi-a răspuns că habar n-are dar ar fi foarte drăguţ din partea mea să-i cumpăr. În ciuda numeroaselor neînţelegeri, mă îngozeşte gândul că o să fiu singur. Sunt complet dependent de ea. Nici nu pot să fierb un ou dacă nu mă ţine de mână.

Marţi, 7 decembrie 10000 î. Hr.

Mâine mă întâlnesc cu avocaţii. Nevastă-mea mi-a spus că sunt un bou şi că la divorţ o să-mi ia tot ce am. I-am zis că nu am nimic. Atunci s-a enervat şi mai tare. Oricum, n-are importanţă. Nişte prieteni de-ai noştri s-au mutat într-o peşteră nouă, în centru... foarte frumoasă. Cică chiria-i o avere (mereu, în mod surprinzător, au dus-o mult mai bine decât noi). Au dat sâmbătă o petrecere unde au invitat pe toată lumea. Acolo am cunoscut cea mai minunată femeie. E foarte inteligentă şi amuzantă şi, cel mai important, îmi împărtăşeşte viziunile despre „moarte” şi „artă”. O cheamă Pim. Mă întâlnesc vineri seară cu ea.

Sâmbătă, 11 decembrie 10000 î. Hr.

Aseară a fost genial. Ne-am plimbat ore întregi şi am discutat. Mi-a povestit cum ambii ei părinţi au „murit” când ea era mică şi ea a plecat prin lume. Eu i-am spus despre obsesia mea cu „moartea” şi cum îmi este teamă că o să mă ia prin surprindere. I-am mai spus şi despre calul pe care l-am desenat. M-a întrebat daca pot sa i-l arăt. Când am dus-o la pretele cu pricina a zis că e cel mai frumos cal pe care l-a văzut vreodată. Într-un cuvânt cred că am găsit femeia perfectă. Singura parte negativă este că tot am o senzaţie de anxietate când mă gândesc la viaţa mea, la rostul meu pe Pământ. Mă găndeam să-i spun „existenţialism”.

Vineri, 24 decembrie 10000 î. Hr.

Mâine este mare sărbătoare. Toată lumea taie copaci din pădure şi-i impodobesc cu tot felul de chestii. Dacă-i întrebi habar n-au de ce fac asta. Spun că aşa a fost de la începutul timpului şi aşa va fi şi de acum înainte. Mai zic şi că mâine peste zece mii de ani o să se întâmple ceva foarte important care va schimba omenirea. Nişte aiuriţi. Între timp, nu mai reuşesc să dau de Pim. Nu-mi mai răspunde la mesajele pe care i le-am lăsat la bolovanul peşterii şi mereu când trec pe la ea nu e acasă. Cred că mă evită. Acum sunt şi mai distrus. Am ajuns să dorm pe o bancă în parc pentru că nevastă-mea, după divorţ (unul foarte scurt şi la obiect, as putea zice), nu m-a mai lăsat cu nimic, nici măcar cu ursuleţul cu care dormeam de obicei. Cel mai trist e că voi petrece acest 25 decembrie singur.

Marţi, 28 decembrie 10000 î. Hr.

Am reuşit să dau de Pim. A zis că a fost nevoită să plece din oraş pentru câteva zile să că îi pare rău că n-a reuşit să mă anunţe. Arăta prea bine ca să pot fi supărat pe ea. Am mers iar într-una dintre plimbările noastre în care i-am împărtăşit ideile mele „existenţialiste”, dar şi problema mea cu nevastă-mea şi cu divorţul. A zis că sunt cel mai inteligent bărbat cu care a fost vreodată (ce fată deziluzionată) şi că dacă vreau pot să stau la ea. În seara aia am făcut dragoste şi a fost sublim.

Vineri, 31 decembrie 10000 î. Hr.

Eu şi Pim ne pregătim să mergem la o petrecere la care am fost invitaţi. Mulţi oameni, multă mâncare şi multă băutură. Pim a promis că o să mă înveţe să dansez. I-am spus că n-are nicio şansă, mai ales că nimeni nu s-a gândit încă să inventeze muzica. Oricum, n-am mai fost atât de fericit de foarte mult timp. Fiinţa asta mă completează, mă înţelege. Nici nu-mi amintesc ce-am văzut la nevastă-mea (de fapt, îmi amintesc pumnul ameninţător a lu tas-su care-mi spunea că dacă tot am luat-o o tură pot s-o iau toată viaţa). Noaptea asta o să fie extraordinară!

Sâmbătă, 1 ianuarie 9999 î. Hr.

Sunt atât de beat că de-abia ţin în mână stiloul. Aseară mi-am dat seama un lucru foarte important despre „moarte” şi de ce suntem aici. Am realizat că cel mai probabil o să fii pregătit atunci când o să „mori”. Moartea te prinde nepregătit doar dacă eşti dezbrăcat. Şi în momentul ăla, probabil e cel mai păcat să mori.