Întâia beţie

de Radu I. Dragomir





Pentru prima dată, ieşi beat din cârciumă. Abia nimeri drumul spre uşă. Gălăgia nemaipomenită îl asurzea, îl înnebunea de-a binelea. Simţea cum râsetele mesenilor se aruncă spre el ca un ciot, tăindu-i spinarea din dreptul cefei până în dreptul coccisului, încercând să dreneze tăria din stomac spre fisura posterioară, migălind, asemenea mâinilor unui chirurg, nervii şi organele. Scârţâitul provocat de scaune îl dezechilibră şi, în cele din urmă, vocea chelnerului, mirosind fetid a băutură, îl proiectă de cealaltă parte a uşii, supunându-l unei lungi serii de injurii; taverna amuţi sub represaliile amfitrionului, iar beţivul îşi târî nepăsător picioarele spre marginea trotuarului, căutând să priceapă măcar o vorbă din logoreea individului. Îşi aminti că se întoarse să-l salute cu un gest grăbit, fără a înţelege de ce a luat la socoteală o modalitate ironică de a-i răspunde. Se învârti, gâlgâind un dram de cuvinte ininteligibile, coborî bordura şi se trezi în stradă, departe de larma veseliei îndoielnice. O senzaţie euforică, împreună cu un nod de vomă, se reflectau din gât spre tot corpul. Căldura îl ademenise în jocurile ei. Seara se pitulase, stânjenită, deasupra lui. Până şi felinarul, ce pâlpâia în scrâşneli supărătoare, conchise că e vremea să se stingă. Din toate părţile se simţi încolţit de hămăitul câinilor. Le vedea ochii înrobitori ascunşi în parbrizul fiecărei maşini parcate, iar din fălcile întinse grotesc, asemenea unui coviltir, balele turbării începură să se scurgă, sub forma unor picături, impregnând macadamul în stropi ca de ploaie zvârliţi din cerul gurilor stranii. Înşfăcate în miimi de colţi, în dedesubtul cărora o limbă însângerată le sporea furia, îl ţintuiau pe bărbat în mijlocul străzii, complet hipnotizat. Ar fi vrut să riposteze, însă nicio parte a corpului nu-l mai asculta: ca şi când muşchii s-ar fi pierdut în chiotul crâşmei, pe când strădania de a se avânta singur, la miezul nopţii, pe aleile oraşului, înflorise într-un om sterp, care nu ştiu la momentul acela altceva decât să urineze, în pantaloni, de frică. Asmuţitul câinilor se potoli. Făcu un pas în plus şi iar răsăriră cârdurile de ochi mânioşi de prin vehicule, de prin ziduri, de prin curţi, însă nu le mai dădu atenţie. De astă dată se distingeau doar mârâituri ce mişunau în tandem cu drumul, pe care îl urma. Cracul ud al pantalonilor se lipea de pielea piciorului, provocând supărări la mers. O primă răscruce se întrezărea puţin mai încolo. Nu mai avea mult până acasă. Văzu blocul. Balconul dădea spre strada cu cârciuma. Nu părea să fie nimeni treaz. Caldarâmul se lumină dintr-odată. Era numai mizerie; ca într-o gheenă. Mâncare, hârtii, plastic, toate aruncate de-a valma. Duhoarea îi mătură nările. Se prăbuşi în genunchi, se ţinu de ceea ce credea a fi un tomberon şi începu să vomeze.
Îl priveam de la o distanţă considerabilă. Am fost puţin uimiţi de reacţiile lui atât de bruşte. Deja lesa ce i-o învălătucisem în jurul gâtului era întinsă la maxim. O smucitură şi s-ar fi ştrangulat. De pe strada ce întretăia traseul beţivului se iţi un automobil. Sau cel puţin asta îngăduim să afirmăm; cert este că, orice-ar fi fost, avea o viteză exagerată. Doar cât a trecut şi a secerat laţul, iar în momentele imediat următoare l-am zărit pe nemernic vărsând pe roata unei maşini. Ne-a buşit râsul, ne-a auzit, s-a întors spre noi, şi-a adăstat ochii cât să ne smulgem râsetul şi să-l înlocuim cu o ţinută indiferentă. Ce-i drept, am zăcut o perioadă în apele tulburi ce-i înveleau globii oculari. Ochii nu erau nici bătrâni, nici, tineri, nici atenţi la noi. Ne-a înşelat. Din respect pentru involuntara-i capacană, ne-am răsucit pe călcâie şi am pornit, în legea noastră, să căutăm altă distracţie.
S-a ridicat cu dificultate şi abia se sprijinea pe picioare. Mulţumit că a scăpat de dihăniile cercetătoare, şi-a suit privirea către etajul al optulea al blocului unde locuia, implorând în sinea lui ca la acea oră să fie totuşi cineva treaz, care să apindă măcar o veioză drept păvază în calea nălucilor ce ar fi putut să-l necăjească în continuare. Clădirea era la fel de impersonală ca orice loc unde păşea. Instinctul îl povăţuia să se întoarcă în cârciumă, să caute un beţiv cu bani, care să-l cinstească până spre dimineaţă, când s-ar mai lumina, iar fantasmele ar fugi la culcare. Însă nu era nu laş. Alt instinct nu-i permitea să se avânte într-o linguşeală nefastă. Oricum nu i s-ar fi permis să calce, în starea aceea, pragul dughenei. Bâţâindu-se grotesc, se îndură să-şi mişte păşii spre casă. Nici bine nu ajunse la cotitura străzii că şi auzi:
- Iar te-ai îmbătat ca un porc? Nevastă-sa aluneca pe ambele trotuare, de sute de ori, dându-i bărbatului impresia că urmăreşte o încrengătură de vagoane identice, scurse pe şină.
- Taci! i se păru lui că tună. Nu sunt beat!
Femeile nu-i ofereau niciun răgaz. Urlau din ce în ce mai tare; de astă dată nu mai nimerea înţelesul cuvintelor. Îl făceau să se dezechilibreze. Bărbatul îşi acoperi urechile cu palmele. Văzând că nu este luată în seamă, ceata de clone se năpusti asupra lui şi toate începură să-l pălmuiască, necurmându-şi ocările. Disperat, se strădui să intre in defensivă. Nu avea nicio şansă – ca şi când s-ar fi luat la trântă cu un roi de albine hotărâte să-l extermine. Zbieră la ele; pumnii zvâcniră într-o întrecere de lovituri, dar atacatoarele se retrăgeau în zidurile cădirilor. Beţivul se trezi în luptă cu pereţii şi ochii scâteietori începură să-l cerceteze din nou. Şovăi câteva clipe. Lumina felinarelor era din ce în ce mai supărătoare. Pielea începea să-l mănânce. Auzea paşi mărşăluind în spatele său, iar murmurul sâcâitor: “Iar te-ai îmbătat ca un porc?” răsuna stringent în minte. S-a smucit deodată, aşteptând parcă haita să se năpsutească asupra trupului descumpănit. Simţea colţii râcâindu-i carnea. O dâră de misoginism îl îmboldi să creadă că erau numai căţele, ce tocmai fătaseră, iar la picioarele sale, mârâind subţire, gloata de căţeluşi îi pregătea sfâşierea, într-o tortură confundată cu rotirea jucăuşă a codiţelor. Nu scânteia nimic dindărăt. Doar o adiere plăpândă se schimonosi în năzuinţa batjocoritoare de a-i lipi cracul ud al pantalonilor de picior.
- Chiar credeţi că vă bateţi joc de mine? se auzi ţipând în plin întuneric. Hai, arătaţi-vă şi ne luptăm vitejeşte, corp la corp! M-am săturat de insultele voastre! Vreau să ajung, dracului, mai repede acasă!
Îşi pregăti pumnii ca înaintea unui meci de box. Însă tihna întunecimii se abatu iarăşi peste stradă. Doar becul felinarului fâşâia şi, în cele din urmă, se stinse.
- Hai, arătaţi-vă de prin ascunzători dacă mai cutezaţi! Hai...şi lovea cu picioarele marginile trotuarului. Izbi cu pumnul în stâlpul de beton, iar lampa se reaprinse ca la comandă. Ce, vă pomeniţi că vă e teamă? Hai, sunt aici, neînarmat! Îşi întinse braţele şi încercă să-şi strângă pumnii într-un gest de chemare la luptă, precum adeseori văzuse în filme. Nimic nu se mişca. Laşelor!
Porni spre casă, atent la fiecare mişcare ce i se părea nepotrivită. De pe o străduţă lăturalnică, un grup de golani se apropia de el. Îi observa cu coada ochiului. Era sigur că ei provocaseră întreg pocinogul. Se prefăceau atât de impasibili, încât i se făcut, într-adevăr, frică. Se hotărî să grăbească pasul, însă scălămbăiala aceea era maximul de care putea da dovadă. La început nu păreau să ia în seamă făptura beată, însă conştientizau că e fără apărare şi-şi vor putea bate puţin joc de meteahna sa, în timp ce, mai mult ca sigur, ar fi încercat, cu dezinvoltură, să-şi demostreze vitejia.
Când am văzut un ditamai omul că abia-abia se descrucă să-şi menţină echilibrul, ne-a străbătut mila. Veneam de la vecernie şi, chit că era numai ora zece seara, ne venea greu să înţelegem de ce oraşul se afundase în asemenea beznă. Băteam drumul acela de mai multe ori pe zi şi, cu ochii închişi, de-am fi fost provocaţi, eram in stare să distingem fiecare denivelare a asfaltului. În clipa când am constatat că se îndreaptă, fără voia lui, spre o gură de canalizare, căreia i se furase capacul, ştiam că este în pericol să moară. Într-un fel aşa-i trebuia, dacă nu-şi cunoaşte măsura. Dar apoi, am zis că în faţa lui Dumnezeu toţi suntem egali. Deja începusem să judecăm şi nu era decât în detrimentul nostru o astfel de atitudine. Mai mult, bărbatul începu să bodogăne întruna; în ciuda faptului că era nespus de amuzant, vorbele lui emanau, pe lângă mirosul acru de băutură, şi înspăimântare. Ne-am apropiat, l-am asigurat că nu trebuie să-şi facă nicio grijă, căci este pe mâini bune.
- Hoţilor! Voi eraţi! Voi mi-aţi făcut toate neobrăzările alea!
Făcuse pe el. Duhnea usturător a amoniac. L-am imobilizat.
- Daţi-mi drumul, am spus! Vă dau pe mâna poliţiei!
Îl loveau fără milă. Începu să scuipe sânge şi horcăia îngrozitor. Iar ochii hulpavi nu conteneau să-i dea târcoale. Noaptea îşi trase plapuma peste cap, închise ochii şi-i lăsase pe oameni, în sumbrul său contur, să se întarte. Căzu la pământ. Nu o să mai bea niciodată atât de mult. Ghionturi fulgerătoare se abăteau asupra corpului precum o grindină ce l-ar fi prins în câmp deschis. Zbiera ca din gură de şarpe, în timp ce zurbagii nu se săturau să râdă şi să contenească bătaia. Încerca să-şi acopere faţa cu mâinile, însă nu mai era chip că va reuşi să se detaşeze nevătămat din confruntare. În mai puţin de câteva secunde urma să fie un leş desfigurat. Întrucât nici nu concepea să lâncezească în sicriu cu chipul crăpat ca un sol arid, să pătrundă la judecată asemenea unui clovn, pătat de toate cele pe trup, se forţă să se ridice în picioare, sub bolboroselile prădătorilor. Stătea ţeapăn înaintea lor, se învârti cum putu pentru a le analiza figurile crispate, surprinse. Rânji hain, se opinti în ochii unuia dintre ei, care semănau perfect cu luciul năzăririlor suprapuse lătrăturilor sumbre, denigratoare. În clipa următoare simţi cum este izbit de un pumn greu, cum se prăvăleşte la pământ. Înainte de a cădea în inconştienţă, gemu ca un laş.
Farurile unei maşini îi zdorbiră somnul. Apoi, claxonul îi provocă dureri sinistre de cap. I se păru că avea ochii larg deschişi, iar lumina proiectoarelor i-a spintecat cu totul vederea. Spre surprinderea sa, nu era deranjat de nimic altceva, în afara vâjâitului ce-l învârtea pe dinăuntru ca pe un titirez. Văzu lumina slabă a dimineţii. Adulmecă scârbit putoarea urinei. Se înălţă cu uşurinţă, însă peisajele începură să tremure. Avu nevoie să se rezeme de peretele clădirii. Sesiză că dormise în voma, care acum se prelingea încetişor pe maginea bordurii. Îşi inspectă atent hainele. Arăta deplorabil. Se contemplă într-unul din geamurile construcţiei. Cu greu dibuia trăsăturile feţei, însă nu putu să nu constate că era soioasă. În niciun caz nu se va întoarce acasă în halul ăsta. Se gândi ce ar fi fost înţelept să facă. Gândul îi căzu asupra unei plimbări până la faleză – se extinse până la o îmbăiere în Dunăre. Cu ocazia aceasta avea destul timp să găsească o explicaţie pentru năpasta de seara trecută. Şi-aşa nu-şi mai amintea aproape nimic. Trecu prin dreptul crâşmei. Se mătura. Uşa scrâşnea în ţâţâni. Capul îl durea şi mai tare.
- Beţiv notoriu! Data viitoare să te pună dracu’ să nu plăteşti!
Nu înţelegea ce vrea ospătarul de la el. În primul rând, de unde-l cunoştea? Puţin contează. Era prea domn să întoarcă vorba tuturor neciopliţilor. Oricum nu era în stare să articuleze niciun cuvânt. Depăşi cât mai repede cârciuma, apoi biserica şi se pierdu printre blocurile din cartierul alăturat. Îi era ruşine să fie văzut de cineva în acea stare mizeră. Oricând zărea umbra oamenilor, se aciua după boscheţi, îi aştepta să treacă, apoi îşi continua drumul. Dacă nu se arunca în apă cât mai repde, cu siguranţă avea să-şi lepede hainele în mijlocul drumului. Până la fluviu nu mai era mult de mers. Zorii abia se distingeau din cerul îmbâcsit de cenuşă. Toate persoanele de care se ferise lucrau în combinat. La ora aceea doar muncitorii se îndreptau spre convenţii, deci se gândi că nu puteau fi într-o situaţie mai bună decât a lui. În plus, erau cheauni de somn. Când se apropiară de ascunzătorile pe care şi le alese ad-hoc, hainele lor miroseau a cocserie. Nici nu au schiţat vreun gest de scârbă la duhoarea emanată de scurgerile trupului său.
Blocurile de pe marginea falezei se înşirau într-o totală stingere de becuri. Aici locuiau cei bogaţi. Traversă strada cu repezeală, prin loc nepermis. Un singur autocar era la vremea aceea pe şosea. Şoferul îl avertizase cu pâlpâiri de faruri şi claxonări intermitente, chiar dacă se afla la o distanţă considerabilă. Voi să alerge până la Dunăre. Coborî scările până la maluri. Învârtecuşul din capul său se pronunţa printr-un entuziasm din ce în ce mai pregnant; se deplasa greoi, dar conştientiză că dacă nu-şi potriveşte paşii cu drumul, se va pune, iarăşi, pe vomat. Era ambiţios. Auzind valurile spărgându-se de mal, ştiu că următoarea acţiune este să prindă elan şi să sară în apă. Înainte, se sprijini de braţul unei cruci, gâfâi, îşi trase sufletul şi se gândi dacă merită. Trebuia să scape cumva de urdori. Îşi aminti că apa nu este deloc adâncă, iar şansele să-şi rupă gâtul erau uriaşe. Coborî un biet povârniş, se descălţă de pantofi, pătrunse în apele liniştite, se mişcă cu agerime către zona mai abruptă.
- Hei vecine, ce naiba faci aici, la ora asta?
Nişte ahtiaţi după pescuit se adunaseră cât încă mai era răcoare. Îl trecuseră toate transpiraţiile. Nu a avut puterea să-i contracareze sau măcar să-i salute politicos. Se avântă în apele Dunării; pe ici, pe colo, se năştea câte un vârtej. La orizont apăru scheletul unui împingător. Tăia apele nestingherit, plictisit. Soarele se îmbulzi neputincios în geamlâcul cabinei căpitanului şi îndată fu aruncat în ochii mahmuri ai bărbatului. I se păru o bădărănie din partea acelei zile. Îl orbise câteva secunde ca pentru a-l provoca la un duel real. Era uluit de tăria razelor. De-abia se ridica spre cer şi deja năpăstuiau pământul în anvergura lor promiţătoare. Începu să înoate. Se îndepărta de mal.
- Hei vecine, te-ai ţăcănit de tot? Ai să te îneci! strigară pescarii. Nu-i mai asculta. Îşi programase detaliat fiecare mişcare. Se va îndrepta spre celălalt mal, deci va înota mai bine de un kilometru, apoi se va plimba puţin prin crângurile ce protejau terenurile agricole, ca, în final, să se întoarcă în oraş cu bacul de prânz. Astfel, va scăpa de miasma neplăcută; va fi uscat şi împrospătat. Tot până atunci va găsi o scuză plauzibilă care să-i motiveze absenţa de noapte trecută. Colac peste pupăză, mai erau şi martorii ăştia nătângi care vor înflori mai mult ca sigur povestea. La momentul acela, în care dădea cu dibăcie din mâini şi din picioare, fără să obosească, nu-i păsa de ei.
În spatele lui, vecinii nu mai aveau mult şi-n bălăceala lor, ce se voia a fi un demers salvator, riscau să se înece.