poezii Tatiana Nona Ciofu

XXIII

În cutia muzicală ochii se rotesc în jurul unui fluture uscat, cu aripile întinse de parcă ar fi sfârşit în mijlocul zborului.

Balerina se zbate ţipând:

- Lăsaţi-l! Îl veţi împrăştia!

Ochii au început să se răsucească, îndreptându-se către ea. Prinsă în vârtej, e ridicată în aer.

- Ce faceţi? O să cad!

Aripile fluturelui se desprind, fâşii de lumină, şi se lipesc de trupul suspendat.

E linişte în cutia muzicală.

XXIV

Ca o vidmă căuta, cu ochii înfipţi în palme, să se agaţe de aripile fluturelui uscat, să-l şteargă cu grijă de praf. Îi părea tare nefericit.

„Ar fi trebuit să strălucească până acum, dacă e să fie aşa cum am auzit! se gândea. Oare tot timpul e înţepenit? Înţeleg. Priveşte încă sprebalerina nenorocită! Zburător împietrit! îi şopti. Sunt aici, aproape de tine! Nu mă vezi? Sunt eu, femeia de serviciu!”

XXV

- Vechitura asta o mai păstrezi? Arunc-o!

- Nu m-am îndurat niciodată. E o amintire!

- Da, da, o amintire... N-ai destule? Poftim... o balerină ruptă şi o... ce-i asta? şi scăpă din mâini cutia muzicală, schimonosindu-se. Ce-s prostiile astea?

- Le strâng eu.

Şi aşeză atent fluturele ca un covor, înapoi în cutie, şi balerina într-o parte a lui, ca şi cum l-ar pregăti pentru un drum lung.

XXVI

E locul unde

unele gânduri se leagănă

în plasele păianjenilor,

şoarecii ronţăie delicat slăbiciuni,

sforile se încâlcesc,

capcanele stau cu gurile căscate

aşteptând nelămuriri.

Îmi ascut colţii şi plec

să aduc hrană vie.

XXVII

Atunci când nările tale

adulmecau coapse prinse-n laţ,

zâmbeam ca un cimitir viu

şi-ţi scriam „e ultima zăpadă,

am devenit om de cenuşă aşteptând!”

XXVIII

Dimineţi cu pleoape ninse

ciori desprinse din ziduri

ţopăiau printre trupuri dezmembrate,

marionete împrăştiate.

„Totul e în ordine” spuneai „nu crezi?”,

şi-ţi înşirai vertebrele în jurul gâtului meu

sorbind fiecare răsuflare,

respiram înăuntrul tău alunecând

pe ochii aşezaţi în colţurile mesei.

Apoi ne căutam... resturi vii

târându-ne

până când degetele au rămas încleştate.

Nimic altceva nu există

în zidurile dimineţilor cu pleoape ninse,

nu crezi?

XXIX

Ştii, Zodiac, câinele negru

pe care-l vedeai stând tolănit la picioarele mele,

nu s-a născut încă.

Casa de pe plajă

va rămâne pustie.

Deci, ori ne îndreptăm către mare,

ori rămânem în camera cu pereţi scorojiţi,

care parcă se desprind şi ne strivesc.

XXX

Am ţâşnit din tine

înmuiată în scâncet

să tac

să uit

să nasc

doi butuci de viţă de vie

cu genunchii înfloriţi

la umbra cărora să visăm...

XXXI

Şi caut

zâmbetul dintre flori şi struguri

în culori, cu răsăritul în spate,

în paharele plutitoare din vis...

te-ai îndepărtat

şi mâinile tale nu mi-au mai împletit părul.

Buzele şoptesc descântec de dor

de multe ori, mamă.

XXXII

Poate voi face păpuşi de hârtie

privind în ochi de sticlă

ceaţa unor dimineţi.

Poate voi vorbi singură

pe străzi neumblate,

lăsând dâră de dor,

şi de dragul de a-mi legăna

picioarele în înalt

să reuşesc a pluti mai devreme.

Acum nasc nevăzut

şi curg neoprită

ca o păpuşă inconştientă.