Despre zebre (Ultima parte)

Despre zebre 

Cristina Bălan, Abateri simple, Ed. Princeps Edit,

Iași, 2010, Redactor: Daniel Corbu

            Romanul pe care îl propunem spre analiză este unul dintre cele 145 de titluri nominalizate pentru premiul Cartea anului 2010 prin intermediul rețelei literare. În același timp, autoarea este văzută de către Daniel Corbu (autorul plăcutului volum de poezie Apocalipsa de fiecare zi) drept ”unul dintre cei mai spectaculoși prozatori tineri din peisajul literar de azi”, completarea ”românesc” lipsind cu conștiinciozitate din această considerație. Ion Zimbru contribuie și el la conturarea portretului tinerei autoare, prin câteva rânduri pline de sinceritate, publicate în cotidianul gălățean Viața Liberă: ”prozatoarea Cristina Bălan, gălăţeancă şi membră a Cenaclului Noduri şi Semne, a învăţat că trebuie să aştepte şi să fie prudentă în declanşarea debutului său editorial, de pertinenţa acestuia depinzând deschiderea către public şi evoluţia sa în literatură. Faptul că nu s-a grăbit se observă în cartea Abateri simple”. Vom încerca în cele ce urmează să ghicim unde se vede acest lucru mai exact.

            Abateri simple este un roman existențial centrat pe tema căutării de sine a tinerei protagoniste, în aceeași măsură un roman de dragoste cu tente filosofice și fantastice. Adina, o tânără studentă, trăiește într-o permanentă confuzie existențială evidentă până și în cele mai mici detalii. Refuzul și în aceeași măsură acceptarea realității înconjurătoare este motorul care antrenează narațiunea și creează conflictul cărții. Senzația de ireal pare singurul mod de a fi al protagonistei, dar aceeași senzație se dovedește, în final, a fi un mod superior de existență, o comunicare la care nimeni nu mai poate avea acces.

            Toate aceste zbateri ale protagonistei sunt urmărite de-a lungul a câtorva ani, în care Adina trece prin acele evenimente în măsură să o salte spre maturizare. Adevărata maturizare vine însă dintr-o cu totul altă direcție, și nu din asumarea unui statut social respectabil sau din relațiile sociale/sexuale pe care le întreține fugitiv. Capacitatea Adinei de a-și păstra nealterată deschiderea spre transcedent trecând prin(tre) toate abaterele simple imanente este poate adevărata și singura ei virtute. 

Abateri simple. Simple, dar multe

            Romanul Cristinei Bălan se deschide într-un mod plăcut, cu prezentarea tinerei și mofturoasei studente Adina, care, imediat ce se trezește, constată ”cu aceeași surpriză neplăcută dintotdeauna că decorul nu e tocmai cel la care se aștepta” (pag. 7). Primul sens al titlului cărții pe care o citim ne este sugerat chiar de la început, odată cu prima incursiune în mintea protagonistei: ”Prea cald pentru luna februarie!, își spuse cu aerul cuiva care a observat că e cald în luna februarie” (pag.7) – suntem astfel introduși în seria de abateri simple de la un soi de bun-simț narativ, adică în seria de expresii bizare care nu sunt curioase, ci par doar deplasate prin expresivitatea lor forțată. Se continuă această paradigmă a forțărilor prin alcătuirea unui portret al personajului exclusiv prin enumerarea titlurilor pe care Adina le are în bibliotecă: „Poe, Twain, Marquez, Hassel, Chiriță, Țugui, Cehov, Creangă, Homer, Rebreanu, Christie[i], Eminescu, Calidasa, Pușkin, Verne, Pann, Dumas, Balzac, Remarque” (7-8). Forțarea poate că nu este vizibilă, dar pentru depistarea ei este necesară lectura întregului roman. Se observă atunci că lista acestor autori nu își găsește nicio justificare. Mai mult, această metodă de caracterizare este cu atât mai deranjantă cu cât nu va fi deloc echilibrată de-a lungul narațiunii prin alte tipuri de caracterizări, dar despre acest lucru vom vorbi mai târziu.

            Se revine la acel mod plăcut de a prezenta un personaj abia în momentul în care naratorul pare mai interesat de lucrurile simple, de carnea personajului: ”Își privi mâinile: dacă degetele puteau căpăta vreodată un aspect al specializării în dat paginile, atunci ale ei aveau sigur acel aspect. Dacă ochii ajungeau să ia o formă specifică alunecării printre litere vreodată, atunci ochii ei trebuie că aveau acea formă. De la est la vest și din copertă în copertă...” (pag. 8). Din păcate, naratorul își pierde imediat interesul pentru acest gen de descriere simplă, caldă, la firul ierbii, preferând în schimb exclusiv caracterizarea directă a psihicului și a calităților spirituale ale personajelor.

            Continuarea acestui paragraf introduce și un posibil cititor model al romanului Cristinei Bălan, conturând un public-țintă: ”Parcurgea paginile cu un fel de febrilitate, grăbită să cunoască oamenii, destinele lor, să le citească gândurile, să le ghicească personalitatea. Eroii mai semănau uneori, încadrați în tipare clasice încă de la începutul cărții, altora le intuiai caracterul pe parcurs, ori erai liber să-ți formezi propria impresie... Despre personaje, sau chiar despre autor dacă voiai” (pag. 8). Aici se descrie modul în care citesc adolescenții, lectura empatică și schematică pe care o cere un roman polițist sau un roman de dragoste. Din nefericire, publicul-țintă este dificil de cucerit – probabil că puțini adolescenți ar putea trece de dialogul filosofic întins pe câteva zeci dintre paginile care urmează. Ar fi bine dacă ar trece, pentru că romanul de față este destul de potrivit unor astfel de lectori.

            Unele dintre stângăciile de care aminteam sunt prezente – și se vor menține astfel pe întreg parcursul cărții – încă din primele pagini. ”Le-am prea citit pe toate!” (pag.7) – gândește Adina. Inversiunea topică aici este deranjantă auzului și lipsită de justificare. Mult mai ciudate sunt remarcile naive care ne sunt prezentate de narator în discurs direct: ”Pa, Tren! Ne vedem data viitoare!” (pag. 12) – își zice în sinea ei tânăra studentă. Mai nimerit ar fi fost aici, în cazul în care este neapărat necesară prezentarea acestui gând, folosirea stilului indirect prin care s-ar fi putut mai degrabă sugera acest gând. Astfel, personajul ne pare pur și simplu prea naiv pentru ceea ce se vrea a fi, iar naratorul pare să cadă în dulcismele atât de apreciate de unele autoare.

            Alte abateri simple apar prin folosirea unor jocuri de cuvinte (prea mult spus poate, mai degrabă folosirea unor termeni contradictorii) neinspirate și facile, cum ar fi acesta: ”Clipi nedumerită ca dinaintea unei picturi abstracte cu pretenții concrete” (pag. 12).  Bineînțeles, următoarea abatere simplă cade în cele din urmă într-o abatere foarte gravă, pe care o voi trata mai încolo. Deocamdată, e bine să notăm doar că unele cuvinte sună atât de ne-oral în dialog: ”- Fără să luăm în considerație faptul că nu vezi nimic de obicei?”. Considerare ar fi sunat aici mult mai natural și mult mai puțin pretențios. Câteva pagini mai încolo: ”Sunt săracă precum un șoarece” (pag. 15), când atât de firesc ar fi sunat ”ca un șoarece”.

            Un alt efect nedorit creează și inserțiile, în planul naratorului, a unor referințe culturale pretins-înalte: ”ciripitul Monicăi continua ca un concert de Paganini într-o speluncă fără clienți” (pag. 13). Efectul ar fi fost înlăturat dacă naratorul ar fi recurs la acestea în mod constant, ceea ce, bineînțeles, nu se întâmplă, astfel că totul pare a fi doar o scăpare, o dorință exterioară textului, un mic accident lingvistic. Alteori, în planul naratorului se strecoară alt soi de scăpări. În timpul unei cuvântări despre realitatea obiectuală, ce se întinde pe câteva pagini, Adina are o curiozitate obraznică: ”Crezi? o întrerupse Adina, nepoliticos” (pag. 16). Nepoliticos din ce punct de vedere,  ținând cont că în contextul în care apare întreruperea Adina aduce o informație validă și importantă din punct de vedere pragmatic. Chiar dacă nu ar fi fost așa, nu ar fi avut niciun sens ca naratorul să observe ”impolitețea” aceasta și să ne-o arate.

            Toate aceste mici reproșuri pot părea nesemnificative în raport cu miza cărții de față, dar ele nu ar fi fost amintite dacă nu ar fi fost pe cât de simple, pe atât de multe, creând în final un efect și mai respingător. În fond, ele nu sunt nesemnificative în raport cu miza, ci în raport cu celelalte reproșuri pe care le vom aduce.

Abateri mai complicate

            Artificialitatea acestui roman se instalează odată cu începutul primului dialog. Adina ajunge la cămin și se întâlnește cu Monica, una dintre colegele ei: ”- Ei?, o întâmpină clinchetul voios al unei voci, ca un clopoțel stârnit cu deschiderea ușii” (12). Aceasta este cea mai fericită comparație din întregul roman și ne introduce într-o atmosferă plăcută, pe care o vom părăsi imediat. Intimidată de atitudinea în general ostilă a Adinei, care contemplă fără voioșie ploaia de afară, Monica se lansează într-un discurs foarte puțin veridic:

”– Plouă umezind pământul care va rodi la primăvară. Plouă afară, dar noi suntem la adăpost, urmărindu-i pe geam desenele fantastice. Putem ieși afară să respirăm aerul umed, proaspăt spălat, dacă vrem. Putem scormoni cu vârful pantofilor frunzele de pe trotuar, putem ridica ochii spre ramurile cu păsări rămase, cu frunze stinghere. Atâtea mărimi, atâtea forme diferite! Și cât de diferit colorate! Te întrebi dacă nu cumva le va prinde primăvara acolo pe toate, pe aceeași creangă cu mugurii. Se leagănă leneș în vânt, tresărind sub atingerea picăturilor, dăruind foșnet și ciripit acestui miez de iarnă al cărui destin nu mai e acum doar tăcerea înghețată sub căderea fulgilor de nea... Putem privi, la apus, soarele zâmbind portocaliu pe sub norii gri, dând peisajului culori de basm, împrumutând chiar și oamenilor un fel de aură... Dar mai ales, suntem aici, printre anotimpurile trecătoare, trecători și noi dar altfel trecători, aceiași și totuși schimbați cu fiecare anotimp care trece... Suntem aici și putem vedea, ne luminăm retina privind, ne îmbogățim sufletul simțind, avem privilegiul să trăim și totul e pentru noi, doar să privim! Nu-ți deșteaptă nici un sentiment gândul că toată natura e pentru tine? Nu te încântă frumusețea ei, nu te sperie uneori măreția ei?” (pp. 14-15)

            Aceasta este atitudinea patetică, naivă și idealizantă în care se va desfășura întregul roman. Mai mult, în acest fragment se observă și străduința naratorului de a ne arăta că personajul său trăiește, în adevăratul sens al cuvântului. Această obsesie dă un caracter de falsitate extremă romanului. În cuvintele lui Wayne C. Booth, naratorul nu se folosește de retorica potrivită pentru a convinge cititorul. Tot Booth ar evidenția și faptul că naratorul Abaterilor simple este preocupat numai de a ne spune că personajele sale trăiesc intens, și deloc preocupat de a ne arăta acest lucru. Suntem convinși, după lectura romanului, că naratorul nu deține pur și simplu instrumentele și cunoștința de a ne arăta personajul, ne a ne sugera o idee. De la pagina 15, romanul este irecuperabil.

            ”Monica se răsti:

  - N-o cunoști suficient! Lumea nu e doar așa... ceva ce te înconjoară, ca pereții din casă pe care îi știi de ani de zile zugraviți în aceeași culoare. Totul în jurul tău e în continuă mișcare și transformare, nimic nu mai e ca acum un minut și nici nu va mai fi vreodată!” (pp. 15-16)

            Nu numai banalitatea (cu atât mai banală cu cât se vrea opusă banalității) acestei replici ne deranjează, nu numai felul în care este spusă, dar mai ales faptul că Monica se răstește la colega ei – imaginați-vă această replică spusă pe un ton răstit de o copilă de 20 de ani unei alte copile și veți vedea imaginea de ansamblu la care mă refer. Romanul este construit trei sferturi numai din acest gen de dialoguri, întrerupte foarte rar de vocea naratorului – care se confundă de atâtea ori cu cea a personajelor (care sunt, toate, măști auctoriale). Când se întâmplă acest lucru, se văd atât de bine stângăciile naratorului încât tot eșafodajul se năruie subit: ”Adina zâmbi senin inocenței amuzant-zbârlite”, unde inocența la care se face referire poate fi foarte greu privită ca inocență. Dar aceste forțări ale comparațiilor și descrierilor dezgustă cititorul. În primul rând că acesta nu poate considera discursul Monicăi inocent, în al doilea rând, dacă acesta chiar ar fi inocent, atunci în niciun caz nu ar putea fi considerat amuzant, iar în al treilea rând, alăturarea celor doi termeni de la sfârșitul sintagmei este doar caraghioasă. Personajele se adâncesc în propriul lor penibilism:

            ”- Ascultă-mă dacă ții neapărat, dar nu-mi da voie să-ți ating sufletul!

  - Ce e asta?, se înfioră Monica pălind. Poți?” (pag. 17).

            Din acest moment cititorul, oricât de bine intenționat, nu se poate opri din râs. Aici este pusă la încercare până și răbdarea acelui public țintă despre care vorbeam. Naratorul însă își ia foarte în serios personajele, astfel că nu trebuie să ne surprindă dacă, după acest dialog metafizic purtat cu colega ei de cameră, Monica nu mai este aceeași:

           

            ”- A fost doar un vis urât. Nu e nimic adevărat, nu pentru tine! Nu te mai gândi! Respiră adânc, reculege-te și reia-ți credința, speranța și dragostea de unde le-ai lăsat... Regăsește-ți sufletul!

            - Crezi că mai pot?” (pag. 37).

            Ceea ce încearcă Cristina Bălan prin aceste dialoguri iluministe este să creeze un soi de suspans și chiar un fir narativ. Acest lucru, evident, nu îi iese, în mare parte deoarece, tot citindu-le, realizăm că nu sunt tocmai dialoguri, ci mai degrabă monologuri, un dialog între surzi. Observăm destul de repede că pagini întregi sunt umplute fără ca informații noi să fie aduse, fără să se realizeze nicio intensificare a dialogului, etc. Nici măcar nu se aduce, prin aceste pagini goale, vreun plus estetic. Un contra-exemplu pentru folosirea acestei tehnici poate fi văzut în filmul științifico-fantastic The Man from Earth, unde dialogul chiar creează fir epic și mișcare narativă. De altfel, artificialitatea și unidimensionalitatea personajelor, cât și lipsa oricărei culori locale, lipsa minimului necesar de descriere ar fi trebuit neapărat introduse într-un context special, cum face Italo Calvino în Cavalerul inexistent sau cum se întâmplă în filmul Waking Life, unde dialogurile sunt și bune, și metafizice, și narative. Însă ne dăm seama destul de repede că naratorul acestui roman este lipsit de orice intenționalitate de acest gen, care îi este străină și inaccesibilă.

            Abateri simple este un roman lipsit de imaginație, lucru evident mai ales în scena principală, unde lucrurile se întâmplă într-un fel cam ca în Cenușăreasa: Adina este mai mult forțată de colegele ei să participe la un bal, unde îl întâlnește pe băiatul blond cu ochi albaștri de care se va îndrăgosti, dar de care fuge la miezul nopții. Tehnica recunoașterii pe care Cristina Bălan o folosește aici l-ar fi făcut și pe Aristotel să-i recunoască lipsa de imaginație: la intrare, Adina se împiedică de Cătălin și îl murdărește de ruj, semn prin care-l va identifica mai târziu în mulțime.

            Începe povestea de dragoste, tratată atât de șubred de narator încât cu greu poate fi numită poveste de dragoste – ci doar o continuare stângace a acelui dialog pe care Adina îl începuse cu Monica. Elementele de fantastic ar fi putut salva romanul, dar nu o fac, mai ales din pricina structurii dezlânate la nivel epic.

            Vedem lipsa imaginației și a veridicității și în scena în care protagonista intră, la miezul nopții, în cămin. Problema pe care trebuie să o rezolve este de a trece de portar:

            ”- ...OK, aproape am ajuns, constată el. Ce vom face în clipa următoare?

            - Ai să râzi, răspunse Adina căreia îi venise o idee. Cred că se va întâmpla ceva unic în istoria școlii, iar dacă de mâine nu voi mai locui la această adresă, vei ști de ce!

            El se retrase în umbră, iar Adina bătu în geamul întunecat al cabinei portarului.

            - Pleacă!, strigă o voce somnoroasă dinăuntru.

            - Poliția! În numele legii, deschideți!” (pag. 78).

           

            Observăm, în treacăt, stângăciile în redarea discursului oral (”Ce vom face în clipa următoare”), cu care până la această pagină ne vom fi obișnuit. Dar ideea că o fată de 20 de ani poate trece drept polițistă, mai ales printr-o replică luată atât de clar din filme (căci numai acolo se spune ”În numele legii, deschideți”), este de o naivitate naratologică de prost gust. Bineînțeles, nu este vorba despre un gust atât de prost ca majoritatea dialogurilor:

            ”- Ce vrei tu? Îți dai seama ce-mi ceri? Îți dai seama ce-mi faci? Cine ești? Cine crezi că sunt?

            Ea întrebă nevinovată, fără să clipească:

            - Cine ești?

            - Sunt un om, fir-ar să fie!” (pag. 91).

            Nici despre o psihologie a personajului nu se poate vorbi, chiar și atunci când naratorul încearcă să se preocupe de ceva asemănător. De exemplu, ne sunt prezentate gândurile Adinei până în momentul în care aceasta adoarme:

            ”Ceilalți par atât de conștienți de timpul lor! Mi-am spus de atâtea ori să am răbdare că încă nu mi-a venit timpul! Iar acum, parcă simt cum mi-a trecut timpul deja și l-am pierdut. Începuse... dar s-a sfârșit înainte de a-mi da seama cum e. Da, mi-am spus o dată că e timpul meu, mi-am spus! Dar cât de puțin a fost!” (pag. 118) (...) ”Dar timpul tot trece, până la urmă tot murim. Dar până la sfârșitul vieții aflăm oare ce rost am avut trăind, e oare o necesitate a trecerii? Sau rostul nostru îl știe altcineva, suntem instrumente ale ordinii create de El și nu intră în firea lucrurilor să știm, nu ni se spune nimic?”.

            De aceea pare ciudată remarca domnului Daniel Corbu: ”Autoarea știe să dinamiteze un psihologism care, ca și în cazul cărților bune din le nouve roman, navetează între candoare și cinism”. Bineînțeles, Daniel Corbu se referă la altă carte atunci când continuă: ”Etalând elementele unei lumi interioare și originale, insolite, autoarea reușește, mai ales prin personajul principal Adina, pagini profunde dintr-o carte a nesfârșitei căutări ființiale”. Toate problemele ontologice prezente în acest roman se mențin la nivel de liceu, iar Adina este unul dintre cele mai slabe personaje din literatura contemporană.

            Dar nu numai personajul este nereușit, ci mai ales naratorul, ale cărui intruziuni scârție întotdeauna, probabil din dorința de a găsi o expresie originală. Care, bineînțeles, cade într-un penibilism evident. Vom reda întreaga paradigmă de comparații total nereușite, pentru că sunt atât de nereușite încât merită meditat asupra lor:

(10) ”Alunecă din nou în fotoliul mare și calm ca o plăcintă cu brânză și stafide.”

(17) ”începu cu o voce joasă, liniștită ca un piure de banane”

(53) ”Adinei îi pică treaba asta ca un șoarece murdar pe tarta cu frișcă, din nou”

(57) ”Se întoarse din nou către Adina, luându-și un aer de profesor răbdător care explică unui elev mai greu de cap o problemă extrem de importantă”

(80) ”Adina moțăi ca o felioară de cozonac cu nucă și cacao uitată în castronul cu lapte”

(81) ”Vocea furioasă a pedagogăi izbucni de-afară ca vântul de nord în podul cu tinichele la trei dimineața”

(85) ”Adina răspunse calmă ca asfaltul pe trotuar la ora prânzului”

(100) ”- Ordinea întâmplării?, îl privi ea ca pe o balenă pitică găsită în iarbă”.

(144) ”- Poftim!? clipi el printre frunze ca și cum l-ar fi întrebat ficusul dacă focile pun scorțișoară la griș cu lapte”.

(176) ”Vocea lui venea, și ea, ca dintr-un loc îndepărtat, greu înțelegerii de ajuns”

(181) ”- Ca și Vlahuță, nu te temi de moarte, ci de veșnicia ei...”

(182) ”Lili o privea ca un pahar cu picior uitat în poligonul de tir”

(189) ”Ha?, rămase Adina ca dinaintea reclamei la vopseaua de pictat buline pe țânțari”

(196) ”Adina se foi ca o broscuță ciufulită în acvariul cu pești-neon”

(209) ”Zâmbi calm ca în fața cuiva care încearcă să vâre un mamut emotiv sub microscop”.

            Cartea Cristinei Bălan se zbate la granița dintre fan-fic, fantasy, romance și eseistica pseudo-filosofică speculativă. Faptul că nu atinge niciuna dintre țintele pe care și le propune mai sus, ne face să considerăm nu că avem de a face cu un roman de duzină, ci că avem de a face cu un roman foarte slab chiar și printre romanele de duzină. Claritate, concizie și veridicitate cerea Quintilian de la arta oratorică. Au trecut douăzeci de secole de atunci. Degeaba.  

 

	Propulsie narativă	Narator	Structură	Tehnică	Estetică	Creativitate	Originalitate
	5	7	6	3	7	3	10
	Retorică	Umor	Cursivitate	Idee	Culoare	Descriere	Personaj
	4	6	7	8	3	4	2

*Notele sunt gândite pe o scară de la 0 la 20.

---

[i] În cazul în care vă întrebați despre ce Christie e vorba, răspunsul este Agatha.