JOBENUL VERDE

de Dimitrie Lupu

Toamna se zburlise şi drumul spre La pomul răsucit nu mai aducea a eliberare. Nici măcar plăcere nu-i mai făcea. Tânărul poet zburase spre capitală unde, credea el, gloria îl aştepta cu trâmbiţa lustruită, gata să-i arunce numele peste lume şi timp. Naivul, habar n-avea cât de murdară putea fi calea pe care apucase, iar ea nu se îndurase să-i ştirbească iluziile. Vorbiseră adesea despre poezie, când ceea ce se plămădea în el nu se lăsa prins în cuvinte. Mai ales devenirea formei de-a lungul vremii îl înteresa: Blaga, Barbu, Arghezi şi ultimul sosit la masa împărătească, înclasabilul Nichita. Inventase şi o formulă personală pentru dragostea şi aspiraţia sa: Rembaudelaire. Un fel de trecere lisă peste ruptura de nivel, cum el însuşi se exprimase. Larisa nu era o expertă, dar dacă se aduna cum trebuie asupra subiectului putea s-o scoată binişor la capăt. Un timp, chiar dacă unul prea scurt şi depărtat, trăise în lumea poeziei fără oprelişti, şi a libertăţii în general. Şi-apoi discuţia liberă comportă o mulţime de meandre: sare de la una la alta, face volute, revine fragmentar, şi te trezeşti vorbind despre câte-n lună şi în stele, că nici nu mai ştii de unde ai plecat sau ce voiai neapărat să spui.
Adolescentul s-ar fi potrivit mult mai bine acelor vremi. Avea un clocot scrâşnit în loc de inimă şi un râs înalt la adresa cuminţeniei de faţadă; putea să-ţi strige nemernicia în faţă, dar şi să-ţi zâmbească peste umăr; cuvintele oarecare, armate cum trebuie, deveneau tăioase sub pana lui. I-ar fi plăcut şi lui Lică Bârsan. Sigur i-ar fi plăcut. I-ar fi venit aproape ca un frate mai mic, dacă nu chiar ca un fiu. Că Lică nu se abătea deloc de la linia dreaptă -poate un pic prea spre dreapta, că aşa cereau vremurile-, şi nici nu-l speriau cuvintele tari. Poate că şi asta îl dusese, măcar într-o oarecare măsură, acolo de unde destui din lumea lor nu s-au mai întors. Deschiderea clamată cu atâta încredere de către atâţia naivi nu putea fi decât o capcană grosolană. Un fel de hârtie pentru muşte, în care numai gâzele fără minte se încredeau. Păcat de tinereţea lui. Dar Bucureştiul nu se afla peste lume şi nici Galaţii dincoace de ea; Avea să-l revadă vara viitoare. Poate un pic mai cuminţit, mai precaut, dacă nu chiar mofluz, ceea ce Larisa în nici un caz nu i-ar fi dorit, însă sigur avea să-l vadă; prea îşi iubea cu disperare părinţii. Şi nici întâlnirile cu ea nu-i displăceau. Înţelesese că ea îl asemuie neîmplinitului Lică Bârsan şi se socotea cumva privilegiat. Impresie total greşită; Lică fusese destul de clonţos, însă nici pe departe atât de poet.
În ultimele trei zile nu prea fusese vreme de adăstat sub glicină. Vântul sulfa în toane, încă nehotătât asupra direcţiei, cerul picura, nici ploaie, nici curgere din negură, trecătorii arătau preocupaţi, grăbiţi şi, sigur, ospătarii băgaseră mesele înăuntru. Doar neastâmpărul Lizei îi mai dădea ghes să iasă. “Nu vezi ce-i afară, fato?” îi spuse cu ton de dojană, dar numai în gând. Şovăind încă, îşi trase fulgarinul pe mâneci. Se mişca încet, cu mici pauze între o mişcare şi alta. Liza aştepta deja, cuminte, lângă uşă.

Când coborai strada Brăilei, cam de la jumătate în jos, pe mâna stângă casele începeau a prinde contur luminat; gardurile deveneau doar înălţate linii despărţitoare, -şipci rotunjite la capete, vălurind, ori arabescuri din fier forjat, înfipte în ziduri pitice de beton-; iar trotuarul din dale de cremene, lustruite, parcă te invitau la plimbare. Proprietarii din partea aceea a oraşului fuseseră oameni cu dare de mână, până spre Piaţa Mare şi mult dincolo de ea. În partea dinspre Dunăre, spre Râpă, lucrurile nu şezuseră tot atât de bine. Casele din paiantă şi ceamur nu îmbiau pe nimeni. Acolo nu umblaseră cei cu desproprietărirea. Statul de democraţie populară nu-i smulgea omului cămaşa din spate. Ba, dimpotrivă, îl ajuta să se simtă mai omeneşte, luând cam tot ce se putea de la cei înstăriţi şi mai împărţind şi nevoiaşilor mărunţişurile care li se strecurau printre degete. Că tot omul ştie cum se iscă subjugătoarea recunoştinţă.
În casele luminoase dinspre nord îşi găsiseră adăpost câte două şi trei familii, alături de vechii proprietari, alungaţi în câte vreun cotlon al propriei locuinţe. Doar cu depozitul de cherestea al lui Barbagioglu, o hardughie joasă şi lungă, nu prea ştiuseră cum să se descurce noii edili ai oraşului, aşa că îl transformară în cârciumă. O tejghea, câteva mese metalice, cu scaune la fel, şi o firmă albastră, cu câte o halbă de bere burduhănoasă la cele două capete: Bufetul DÂMBOVIŢA; ştiut mai bine de locuitorii oraşului sub porecla de La pomul răsucit. Un salcâm bătrân, cu trunchiul torsionat şi aplecat mult pe o latură, făcea umbră pământului din dosul localului, acolo unde se scoteau vara mesele la aer.
Pe vremea când lucrurile se aranjaseră astfel, Larisa era încă medic stagiar. Însă între timp lucrurile se mai schimbaseră pe ici, pe colo: Apăruseră blocurile de locuinţe din prelungirea spre Dunăre a străzii Domneşti, rebotezată Republicii; Ţiglina de peste râpa astupată şi devenită mai târziu bulevardul George Coşbuc; iar casele dinspre fluviu ale râpenilor fuseseră măturate spre a face loc centralului cartier de blocuri Mazepa. La bufetul Dâmboviţa şi la casele dinspre nord de strada Brăilei încă nu se umblase. Asta s-a întâmplat mult mai târziu, şi numai de faţadă. Doar o bună parte a depozitului de cherestea dispăruse, iar ceea cea a mai rămas din el, partea de pe colţ, căpătase acoperiş din tablă neagră, în trei ape şi primise mai multe straturi de var de un roz spălăcit, tot la cinci, şase ani odată.
Larisa adăsta la Dâmboviţa numai vara când, curtea largă din spatele localului devenea grădină de vară, cu bere la halbă şi mititei la grătar. Aici o adusese Lică Bârsan la prima lor întâlnire, în scurtul răgaz cât o curtase, dansaseră vals, tango şi foxtrot, alături de alte perechi tinere, după toanele unui acordionist care îşi câştiga astfel băutura de fiecare seară, şi asta nu-i mai ieşise din inimă.
Lică se dusese demult, se prăpădise la canal, că nici mormântul nu i-l putuse afla; fata, singurul lor copil, se măritase în Bucureşti, cu un băiat de viitor -că acum nu te mai privea chiar toată lumea chiorâş dacă apucai pe calea clănţăilor-; părinţii îşi ocupaseră locurile la Ghiţă Vasiliu, sub un tei care le-ar fi putut veni bunic, şi numai alături de căţeaua Liza, bătrână şi ea, Larisei i sefăcea urât în garsoniera ei. Silă şi urât de pereţii casei, de radio, de masa din bucătăria strâmtă, de fotoliul bătrân, aşezat în lumina ferestrei, de cărţile citite în culcuşul lui, de candela de sub icoana Precistei, de tot şi de toate. Atunci fugea afară,la aer, la lărgime, cu Liza alături: “La picior, Liza! La picior!”.
Dar cum picioarele nu le mai prea slujeau pe nici una dintre ele, traversau încet bulevardul, tăindu-l oblic, în claxoanele şi înjurăturile şoferilor, întrau pe poarta batantă, căzută într-o rână, treceau pe sub pomul răsucit şi, pâş-pâş, ajungeau la masa lor, în colţul de lângă trotuar, sub tufa de glicină căţărată cât pe zidul de beton, cât pe gardul din fier forjat de la stradă.
Halba era numai un pretext, un fel de chirie în schimbul căreia bătrâna doamnă îşi câştiga dreptul de a fi tratată cu îngăduinţă de către personalul casei. Fumul ţigării conta. Şi larma ca bâzâitul albinelor în roire. Şi, da, amurgul era cu adevărat important. Vălurile-i nevăzute foşneau abia-abia, că nici nu le-ai fi deosebit de freamătul glicinei dacă nu ştiai cum să asculţi; te învăluiau în firava lor răcoare, fior şi mângâiere ca visul primei iubiri, de se făcea pielea numai buburuţe pe tine; şi în inimă îţi punea căldura lui dulce-amară, până aproape de pragul durerii, dar încă plăcută, încă plăcută. Şi pâcla care chema întunericul se ivea pe zare, uşor, uşor de tot, şi la fel pătrundea în oraş, printre case, blocuri, copaci, stâlpi de telegraf ori pentru iluminat, până ce te trezeai dintr-o dată cu ea lângă tine, între tine şi lucrurile din jur, apărându-te de tot şi de toate -până şi de rânjetele beţivilor-, fără a te izola însă. Fără a te izola.
Atunci Lică se ridica de pe scaunul de alături, se înclina numai pe jumătate în glumă ori nici pe atât, îţi aştepta mâna, cu acea atitudine mai grăitoare decât orice invitaţie în cuvinte, şi valsul…
Or fi multe feluri de zbor pe lume, dar nici unul nu poate rivaliza cu valsul. Doar dacă ai pune la un loc săgetarea rândunicii, zvâcnirea eretelui şi lunecarea şoimului în tării. Şi nici atunci; că n-ai cum să le contopeşti pe toate într-o singură rotire, ca în vals.

Cine şi cum o fi tras iţele încât poetul să nimerească în seara aceea la masa Larisei, nimeni n-ar putea spune. Şedea sub glicină de ore bune deja, abia atingându-şi buzele de berea din halbă, mâzgălind, mâzgălind de nădejde într-un caiet gros cu coperţile roşii, arzânde parcă. Liza îl mârâi nu prea convinsă: bătrâna doamnă îl măsură indignată: “De unde apăruse barbarul ăsta?!” În grădina Pomului răsucit toată lumea ştia că aceea eramasa ei. Şi de n-ar fi ştiut, trebuia să fie orb ori retardat pentru a se aşeza acolo. Mai întâi fiindcă se afla departe de suratele ei, ascunsă în colţul unde pietrişul grădinii nu ajungea; apoi: vreun hâtru fără umor scrisese de-a dreptul peste vechea vopsea bleu, cu litere mari, negre, vizibile pentru oricine: MASA LARISEI, NU OCUPAŢI. PERICOL! Dar gluma răutăcioasă căpătase drept de cetate, în timp; domnului Vasile, şeful localului, îi reveneau oarecare merite în această privinţă, ce-i drept. Chiar şi obişnuita glumă de a se aşeza cineva la masa ei când o vedeau traversând bulevardul, spre a face haz, îşi pierduse rostul, fusese uitată.
În sfârşit, sălbaticul adâncit în mâzgălelile lui - arunca literele de parcă le scrijelea în carne vie - sesiză că este privit cu ostilitate. Smunci o linie strâmbă pe toată lăţimea paginii şi dădu la iveală o faţă cărnoasă, încruntată. De sub hălăciuga de păr, ochii aruncau fulgere:
-Mi-ai furat cuvântul, deşteapto! Cuvântul! Ţi-aş trage o!...
Dar privirile îi întâlniră o doamnă în vârstă, cu eleganţă veche în atitudine şi îmbrâcăminte şi rămase cu restul vorbelor în gât. Doar palmele i se închiseră şi deschiseră în gol. O secundă lungă, Larisa îl privi interzisă. Una ca asta nu i se mai întâmplase; după ce că îi ocupa locul tot el se revolta. Clipi mărunt, scutură energic din cap şi asta o puse oarecum în ordine:
-Ridică-te imediat de pe scaunul meu! rosti sever.
Şi, minune, furia poetului se şterse ca luată de vânt. Şovăi dezorientat. Se ridică stângaci, dezmembrat parcă. Nevârsta i se văzu acum prin toţi porii. Putea să aivă cincisprezece-şaisprezece ani sau pe-aproape. Cât şezuse aplecat asupra mesei, Larisei i se păruse bărbat în toată firea. O înşelaseră umerii colţuroşi, prea largi pentru vârsta lui şi chica răzvrătită. Dar nu era decât un copil crescut prea repede, după un plan cam dizarmonic. Surâse cu blândeţe:
-Ce faci aici, tinere?
El îşi plecă ochii în pământ şi îşi împinse un umăr în faţă, de parcă ar fi vrut să-i întoarcă spatele. Scormoni pământul cu vârful pantofului:
-Iertaţi-mă… Masa asta… Credeam c-am găsit un loc…
-Ce fel de loc? se prinse bătrâna de ultimul cuvânt. Nu i-ar fi displăcut deloc compania pasageră a cuiva, fie şi a unui băiat crescut cam la întâmplare. Însă poetul nu prinse rostul întrebării:
-Un loc unde să scriu în linişte, spuse abrupt, împingându-şi umărul şi mai în faţă.
-Credeam că înveţi pentru vreo corigenţă, se explică ea, uşor nesigură.
-Îm-da, cam aşa ceva. Nesiguranţa ei devenea siguranţă în el.
-Ne aşezăm? propuse ea, după un scurt răstimp.
-Să-mi aduc un scaun? zise el şi râse imediat, tăcut, de inutilitatea întrebării. Îl aduc, hotărâ. Azi tot n-am să mai scriu.
Băiatul nu se prea lăsa ademenit; neîncrederea şi sfiala se succedau în făptura lui cu o repeziciune uimitoare. Dar Larisa ştia să insiste fără a sâcâi. În sfârşit, deschise caietul. Nu cu toată inima. Îşi trecu palma de câteva ori peste file, apăsându-le acolo unde se îmbinau. “Elucubraţie în infraverde” spuse fără a privi scrisul. Glasul îi sări de la sunetele înalte la cele joase şi înapoi. Suflul i seîngrămădise pe clipă în gâtlej. Se opri, răsuflă adânc, privi, printre drugii de fier forjat, strada, apoi reveni la pagina scrisă.
Pe Larisa o invadă o bucurie uimită. Se aşteptase la o versificare lungă stângace a primei dragoste şi surpriza o lumină în întregime. Mai întâi, ceea ce auzea nu semăna deloc a versificare adolescentină, plată, ci de-a dreptul a poezie; apoi, nesiguranţa din glas i se topise, enunţurile sunau limpede, cuvintele cădeau clare, libere, se aşezau de la sine în ordinea ritmului, exprimau o stare: Lumea dezvăluindu-şi faţa ascunsă, sensul de dincolo de lucruri, de dincolo de puterea simţurilor:
O plimbare de seară pe un drumeag de ţară; aerul tremurător în lărgimea câmpiei; cerul în lentă schimbare ; pacea firii adunându-se de nicăieri şi depeste tot… Şi, da, întâmplarea măruntă care îl pune pe singuraticul trecător în faţa complexităţii Creaţiei: Un mic incident între marginea de sus a pălăriei înalte şi ramura întinsă spre pământ a unui arbore. Aproape nimic. Pălăria se rostogoleşte în aerul care încă îşi caută stropul de consistenţă. O dată şi încă o dată, şi se opreşte fără a se opri şi în fapt:

“Jobenul meu verde,

Jobenul meu verde

Pendulând,

Pendulat.”

Căderea nu-şi mai atinge finalul, energia mişcării se consumă, nefiresc, într-un perimetru restrâns la minimum: ciudata pendulare în gol.
La masa de sub glicină domni tăcerea un răstimp. Tânărul poet fixa cu încăpăţânare semnele înşiruite pe pagina caietului. Larisa îi vedea umerii şi chica rebelă, ajunsă până peste obraji, peste sprincene, peste gâtul arcuit. Se gândi că ultimul cuvânt al poemului, prin forma rară folosită sugera, ba chiar obliga într-un anume fel, să iei act că jobenul se află în puterea unei voinţe conştiente, punctul de sprijin şi impulsul pendulării rămânând imperceptibile ochiului de umoare, pupilă, retină şi nerv.
-Cineva dintr-un plan nevăzut…, începu ea, căutându-şi cuvintele.
-Oh! suspină, uşor nemuţumit, poetul. Oh!
-Bătrâna îl privi şi înţelese. Avea dreptate; ce rost are să explici un poem tocmai celui care l-a trăit şi i-a dat formă? Se replie:
-Trebuia să încep prin a spune că eşti poet.
El îşi ridică, în sfârşit privirea. Părea că surâde vag cuiva depărtat. Poate zării pe geana câreia înserarea îşi încerca timidă culorile.

Poetul n-ar fi putut dansa niciodată vals-boston; era prea dezarticulat, prea greoi, prea pus să ducă toate în linie dreaptă la capăt. Dar îl interesa trecutul. Voia să ştie tot şi toate dintr-o dată, dacă s-ar putea, cu amănunte, culori, aer, parfum, şi justificarea cădeii, cum zicea el. Nu pe sărite. Nu în general. Ci din aproape în aproape; din nuanţă în nuanţă.
Cum să-ţi mai aduci aminte? Că tocmai mărunţişurile care fac aspectul unui timp îţi scapă. Alea mari, da, rămân ca nişte repere pe un traseu lung. Când pleci spre Bucureşti, de pildă, ţi se spune: “via Urziceni” ori “via Ploieşti”. Dar nu aia-i călătoria. Călătoria-i ceea ce rămâne în tine prin văz, miros, gust, pipăit, auz şi încă ceva pe deasupra. Ceva ce nici nu încape în sărmanele cuvinte. Noroc că punea o mulţime de întrebări despre tot felul de nimicuri, şi, răspunzându-i pe bucăţele, retrăiai lucrurile. Îţi năvăleau în minte, coborau în inimă şi inima le strecura în sânge, în muşchi, în oase, până în unghii şi perii capului. Aşa puteai să i le spui şi lui, puteai să le înţelegi şi tu.
Şi aşa vara aceea se făcea mai plăcută decât altele, mai calmă, mai plină. Lasă că venise timpul fructelor, al pepenilor, al vinetelor cu pulpa de agată, al frunzelor cu adiere de gălbenare; astea oricum vin şi trec. Dar vara aceea a fost plină altfel. Ca atunci când nu-ţi prisoseşte nimic, dar nici nu-ţi lipseşte ceva; când şi graba şi încetineala îşi pierd sensul: când din aşteptare a rămas doar liniştea lucrului care se împlineşte de la sine. Aşa că burniţa, şi vântul toamnei, şi mirosul de gălbenare în ierburi, în copaci, în aerul ud, nu-i mai puteau ştirbi nimic.
Masa şi scaunul, şi frunza rărită a glicinei erau îmbibate de apă. O pulbere apoasă în fapt, care se insinua până în rosturile dintre celulele şi atomii metalului. Poate şi în suflete şi în gânduri. Însă pe Larisa n-o mai putea atinge; vara aceea plină îi lumina întreaga făptură.
Îşi adună fulgarinul în jurul corpului şi se aşeză. Îşi făcu loc în scaun, cu migală, ca pentru o şedere de vreme lungă. Liza se scutura iar şi iar, risipind pulbere umedă în aer. Şi dintr-o dată încremeni, încordată, gata de salt, ca în vremurile ei bune. Însă imediat, semn de adâncă nedumerire, ceva între scheunat şi mârâit i se zbătu o clipă în gâtlej. Surprinsă, Larisa îi urmări privirea: Dintr-un vârtej abia iscat pe trotuarul din faţa porţii, păşea drept, ostenit dar mândru şi drept, cum îi era felul, Lică Bârsan. Jobenul lui verde atinse în treacăt, cu marginea de sus, trunchiul aplecat al salcâmului şi se rostogoli în aer, se rostogoli. Bărbatul se răsuci instinctiv, întinse palmele între pământul ud şi cilindrul verde, însă acesta din urmă încremeni, nefiresc, înainte de a i le atinge. Lică şovăi un moment, apoi privi spre Larisa şi îi surâse:
-Acum o să se legene aşa o vreme, în aer, ferindu-se să nu-l pot atinge. Liza se strecură, repede, sub masă. Pe spate şi pe ceafă părul i se zburlise – perie. Poate de asta încercase să mârâie şi să schelălăie în acelaşi timp şi nu-i ieşise nici una cum trebuie. Nehotărâtă încă, se puse pe urlat. Dar Larisa n-o luă în seamă; toată atenţia ei era îndreptată spre Lică şi buclucaşa sa pălărie înaltă. -Lasă-l! -îi strigă ea, între alint şi bucurie, zvâcnind sprinţară spre el. Ceva rămăsese în urmă-i, atârnând parte pe marginea mesei, parte pe scaun, bine strâns în fulgarin, dar ei nu-i păsa- Lasă-l naibii de joben! O să-l iei când se plictiseşte de joacă. Mi-a fost atât de dor de un vals! Mi-e atât de dor de un vals!
-Şi ce-i mai agasant - zise el, trecându-şi mâna peste mijlocul ei -, e că n-am purtat nici o dată joben. Nici la cele mai simandicoase ceremonii. Frac, da. Dar – joben?! Şi încă unul verde?!

-sfârşit-