101 tripuri cu Haidu (ultima parte)

(Citiți părțile I, II, III și IV)

- Faza asta cu google... e ca și cum ar deschide un univers paralel, în care se întâmplă cele mai improbabile lucruri. Cauți „girafă” și el îți spune: „Poate te-ai gândit la girafă care cântă și e luată la bătaie de alte girafe” și da, deschide un univers paralel în care chiar la asta te-ai gândit.

O pierdusem pe Bianca, Laura sau Mirona, se mulțumea doar să fumeze în liniște.

- În universul ăsta paralel, cu cât e mai improbabil să se întâmple un lucru, cu atât poți să fii mai sigur că o să se întâmple. „E improbabil să se întâmple asta” înseamnă „E probabil să se întâmple asta” sau chiar „E foarte probabil”.

Am rămas câteva momente privind aiurea. Ea mi-a întins țigara, am refuzat. Ca atins de o epifanie, am zis:

- „E improbabil? Să se întâmple asta!”

Aici s-a uitat cu o curiozitate nouă la mine și abia a schițat un zâmbet.

- Știi? „E improbabil? Să se întâmple asta!” Știi? Ăsta e sloganul... Și în același timp explicația pentru absolut tot. Tot ce se întâmplă, cel puțin. E un slogan bun, de partid politic sau candidat la președenție. Mai bun decât „Cheia e în tine”. În mine? Unde? Ce-am mâncat ieri?! Nu, ăsta ar fi chiar bun. De fapt, chestia asta cu improbabilitățile... stai. Stai puțin că am două idei diferite și nu știu pe care s-o spun prima. Ah, sper să nu le uit, de obicei le uit. Așa. Știi, cum e teoria probabilităților, statistică, ar trebui să fie o teorie a improbabilităților. De exemplu, avem un zar cu șase fețe: 1, 2, 3, 4, 5, 6. Îl aruncăm. Ce număr cade, care e cel mai improbabil să cadă? Șapte și zero sunt imposibile, deci unu și șase sunt cele mai improbabile, pentru că sunt cele mai apropiate de cele imposibile. Deci, conform teoriei improbabilităților, dacă aruncăm un zar o să cadă mereu ori unu, ori șase.

De fapt, noi trăim în universul ăsta.

De fapt, „E improbabil? Să se întâmple asta!” e definiția umorului.

Bianca, Laura sau Mirona a terminat de fumat.

-Hai că plec și eu, am zis și am plecat.

101 tripuri cu Haidu (partea III)

(citiţi partea I şi partea II)

Chestia asta cu girafa m-a pus pe gânduri.

(am tras un fum...)

 - Adică, e ca şi cum youtube ar şti exact ce vrei, atunci când tu habar n-ai. Sau oricum, n-ai prea mult habar. Şi nu numai că ştie ce vrei, dar îţi mai sugerează şi lucruri pe care le-ai putea vrea. Anticipea...

(încă un fum)

 - ...ză. Îţi citeşte gândurile. Chestie pe care bineînţeles că o face şi google, chiar cu mai mult succes. Imaginează-ţi, de exemplu, că ai putea folosi google ca să-ţi găseşti şosetele. Pentru că şosetele sunt, cred, printre cele mai pierdute lucruri. Lucrurile care adică se pierd cel mai des. Şi e ciudat pentru că ştii că sunt undeva prin cameră, cu toate astea...

- Coaie, a zis la un moment dat Bianca, Laura sau Mirona, tu chiar vrei să zici ceva sau ce, pula mea?

(înc-un fum)

 - Da, da, chiar vreau să zic ceva. Nu mai ştiu exact ce, sau chiar deloc. Mereu când fumez e ca şi cum mi-aş pierde memoria, sau ca şi cum memoria ar funcţiona numai în prezent, şi singurul fel de-a o recupera e să gândesc mereu retrospectiv.

 - De girafe ziceai...

 - Da... de girafe... că de la ele a pornit totu’, nu? Mamăăă, parc-au trecut ani de când a fost faza cu girafa. Nu... e prea departe. E ca la jocurile alea pe calculator, când n-ai grafică şi nu vezi în depărtare. Da...

(înc-un fuuum)

 - De girafe ziceam...

 - Coaie, zi ce, pula mea, voiai să zici!

 - Nu, e prea departe faza cu girafa. Stai aşa. Ultima oară vorbeam despre şosete, nu?

 - Da.

 - Da’ de ce vorbeam de şosete?

 - Nu ştiu coaie, ziceai ceva de google.

 - Da! Asta era, ziceam că să-ţi cauţi şosetele pe google!

 - Da, în pula mea.

 - Da’ de ce să-ţi cauţi şosetele pe google?

 - Nu ştiu, coaie, asta voiam şi eu să ştiu.

 (penultimul fum)

 - Poate ziceam de ciorapul brun, ăla, a lu’ Virginia. Woolf.

 - Ce? Nu coaie, de altceva era vorba.

 - Da, mi-am amintit. Asta ziceam, că google adică îţi citeşte gândurile! Numai că e fază cam ciudată, că nu se limitează numai la asta, la citit gânduri, mai face un salt, un pas, să zicem, înainte oricum. Adică-ţi mai şi sugerează lucruri, chestii la o adică. Îţi spune cam ce ai vrut tu să spui, numai că tu n-ai reuşit. Îţi spune mereu: „Poate ai vrut să scrii, de fapt, asta, nu?”, sau: „Asta ar face sens, ce-ai scris tu nu prea”. Numai că pe principiul ăsta s-ajunge la cele mai improbabile lucruri. Da! La girafă! Abia acum am ajuns la girafă! De la girafă se ajunge la povestea aia cu girafele luptătoare şi care cântă, prost. Care cântă prost. Nu? Nu ăsta a fost următorul lucru pe care l-am spus după girafă?

 - Da, coaie.

 - Pentru că eu zic girafă iar google îmi zice: „Poate vrei să spui girafă luptătoare care cântă şi după aia e luată la bătaie, nu?”. Când ăsta e de fapt cel mai improbabil lucru pe care voiam să-l spun!

 - Coaie, nu era google.

 (ultimul fum)

 - Ce?

 - Nu era google, coaie. Era youtube. De la youtube pornise totul.

 - Ce? Adică youtube era înainte de girafă?

 - Da, coaie.

 - Şi cum am ajuns eu la google?

 - Nu ştiu coaie, nu mai ştiu.

 - Stai. Tre’ s-o luăm de la-nceput...

 - ...Nu, coaie, te rog nu!

 (citiți și partea IV)